puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi croieşti pijamale noi
din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
până la fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată,
cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţie de ei.

oamenii fără lumină

un ban bucata.

pe toate străzile.

oamenii gri-acru

te salută numai dacă
străluceşti anume
în culoarea lor preferată.

pe toate drumurile de ţară
găseşti praf, balegă şi nelipsiţii

oameni fără lumină.

prunci ai întunericului
care n-au făcut ochi
şi poate nici nu vor
face niciodată
niciun bine
nimănui.

oamenii şchiopi
cu patru călcâie
şutite de la ahile

îţi intră în coaste.

fură ce-ai mai de preţ
în camerele regale
ale inimii

redecorate
cu agoniseala ta
de-o viaţă şi-o iubire
şi-o mie de morţi
învinse.

oamenii fără lumină
te cred nebun
când simt că începi să

răsari.

cactusul şi ploaia

unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

Întâlnirea

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
mă prezint cu ochii înstelaţi în loc de nume
şi inima fărâmicioasă în loc de braţe.
te strâng la piept aproape, ca pe un soare drag -
în poziţia asta, nu mă mai tem să mă ard.

tu mi te prezinţi în limba liniştii ca limbă maternă.
îmi lipeşti firimiturile la loc, până mi se înţelege
zâmbetul de pui de foc de pe faţă, care dansează
până în braţele mele, până în vârfurile
de constelaţie ale degetelor mele
şi curge ca o voce când şopteşte, pe umerii tăi,
într-o mângâiere.

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
suntem un secret când creşte mare şi devine încredere.
suntem miracolul de o clipă
care se întâmplă în gâtlejul unei păsări cântătoare.

îţi mulţumesc că m-ai luat cu tine în această călătorie
pe meleaguri pe care le cunoşteam demult
şi de unde m-am autoexilat când am îmbătrânit
cu un val mai mult decât marea.
îţi mulţumesc că mă îndrăgeşti ca pe o istorie personală
în ciuda războaielor, în ciuda păcii şi în ciuda iubirii.
îţi mulţumesc că ţi-ai mototolit măştile şi le-ai aruncat la gunoi
ca să joci cu mine această horă în doi a speranţei
cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări.

ipocrizie

învăţ de la tine
să aprind focul
din mine

şi să urc
tot mai sus,
treaptă cu treaptă
pe scara lungă
a zborului.

astfel răsar

ca o buruiană
din solul strâmt
al sufletului tău

mulat
pe-un cer
care-i numai rai
şi-un pământ
care clocoteşte
de sulf şi de iad.

învăţ de la tine
să mă conturez
cu carioca lui nu,

dar te plângi
că mă colorez
în afara liniilor
gândurilor tale
când nu îţi sunt ţie
o turmă de da.

aşa mă opresc
în picaj în sus,

o aripă amorţită
de atâta frig
în miezul focului,

aproape nemişcată
între dansul cu cerul
şi plecăciunea la pâmânt,

între mine
şi tine,

între da
şi nu.

un gri murdar
despre care nu mi s-a spus nimic
când am semnat contractul

de creştere
ca o păpădie
sărutată de tine,
domnule vânt ...
..
.

silabisiri jenante

vocea mea
stâlcindu-ţi limba maternă
şi tăcerea ta
care păstrează ascunsă
cheia accentului corect.

în ziua ta însorită. m-ai văzut
cum îmi purtam întunericul
în pielea goală şi mă cocoşa
greutatea lui cu care tu jonglezi
precum marea cu fazele lunii.

precum marea cu focul,
mi-ai strâns iubirile între dinţi
până n-a mai rămas din ele decât
un vierme de mătase
deşirat din propriu-i suflet.

vocea mea
încercând să modeleze din buze
conturul unei inimi
şi tăcerea ta
de om care a luat în secret
cursuri de anatomie.

în mireasma ta de trandafiri îndrăgostiţi
mi-ai conţinut şocul termic
în timp ce sughiţam propoziţii
lipsite de acordul dintre subiect şi predicat,
o melodie care-şi înşeală ritmul fredonându-l
şi prieteni falşi la tot pasul
când încerc să traduc golul meu din piept
în limba ta sonoră,. în timp ce tu taci.

îmi priveşti neîndemânarea
cu ochi de istoric.
îmi prinzi braţele maidaneze
de prin fundăturile cerului
între ramurile tale de stejar bătrân
cu rădăcina puternic înfiptă
în pământ.

tu mă ierţi fără să îmi pară rău.
eu nu te iert fără să îţi ceri scuze.
tu mă vezi cum îmi plâng lacrimile
din obraji şi mi se preling în globii oculari
şi aproape ştii de ce.
eu te cunosc unde te doare mai tare
dar nu ştiu de ce.

totul pentru că mi-am aruncat vocea
în poalele tale, ca un prunc de lumină
plămădit din fire de umbră
şi tu nu mi-ai răspuns ca să aud în fiinţa ta
ce silabe trebuie accentuate
şi pe care merita să le donez
pentru acţiunea caritabilă de a salva colţul nostru
de univers.

nu era mai bine
când tăceam şi eu în cor
cu tine?

culmea cruzimii

Mi-am întins visurile sub picioarele tale. / Păşeşte uşor, căci păşeşti pe visurile mele. - W.B.Yeats



deşi îmblânzitoarea
şi-a tuns leoaica
şi a înghesuit-o
într-o cuşcă
lipsită de
strălucire,

tot a fost jupuită de vie
între buzele soarelui
şi n-a rămas din ea decât
un colţ de inimă
care mai poate bate
numai pe ritmul lui nu.