(la) revedere

în mijlocul unul vis ciufulit
de idei, pereţi mov deschis
şi fotografii greşite artistic,

te-am întâlnit din nou;

te mângâiam ... ca pe un gând viu
pe care nu îl poţi atinge decât cu
umbra unei dorinţe de mână.

o surpriză
în încâlcirea mea de realitate
cu ochi mişcători care se uită pe sine
fugind pe sub pleoape,

ţi-am gustat vocea
ca pe un cadou

prea mult aşteptat.

Curaj

Din cutia toracică, am picurat în tine
un strop de cuvânt, ulei esenţial
din floarea adevărului. Mi l-ai cerut
ca o febră cerându-şi iertare pentru boală;
mi l-ai cerut fără să ştii ce vrei, rătăcită
în labirintul propriilor tale rădăcini.
Şi iată: nebună, am răsărit în ochii tăi,
înflăcărată de viaţă în cimitirul viselor
pe care l-ai construit cu mare trudă,
os cu os din oasele copiilor tăi psihotici,
fără o firimitură de lacrimă drept pomană.
Şi iată, am răsărit în miezul irişilor tăi
care nu şi-au privit niciodată culoarea,
m-am dezbrăcat de tot întunericul, ca şi cum te-aş fi crezut -
te-am orbit
picurând în tine, din cutia toracică, un singur strop
de ulei esenţial din floarea adevărului meu.

(de)formare

în ţara lui ca-şi-cum,
nimic nu este.

*

pulberea de pe drum
îţi trage ochiul în ţeapă
pentru păcatul capital
de a fi văzut

muntele
care alăptează eternitatea
cu apă proaspătă de izvor

şi sânul copac
care înfloreşte
când stai cu umbra lui
chiar dacă nu întotdeauna înţelegi de ce
mugurii, îndrăgostindu-se de zare,
se deschid.

*

asta era
când mă plimbam la pas
într-o pădure de lumini şi călduri;

dar acum
nu trebuie să îndrăznesc mai mult
decât să ghicesc conturul lui dumnezeu
şi să unesc puncte pe care numai eu le
văd
în jurnalul ăsta de doliu
în care nu

lăsaţi fructul să-şi jelească părinţii.

[clipa de plumb

clipa de plumb
îmi atârnă de picioare,
mă leagă de tine
cu zale de viaţă
pe care tu nu le vezi,
dar eu le simt
cum mi se târăsc încă pe sub piele,
mărturisire făcută
cerului deschis ca o rană
când nu te asculta
nimeni …

ochi înstelaţi (cu stele căzătoare)

importantă

casa călătorului

în poziţie fetală
la mila orizontului

nepieptănată
de trei luni
noi

se îndrăgosteşte
de stăpânul
iubitor al pământurilor
străine

cu inima ei de sisif

adoarme
la picioarele
prafului
care poate

cine ştie

o va mângâia
cu palmele fine
ale răsăritului

şi ea
va fi de aur

24
de carate
de sacrificiu
cu glazură din iubire arsă

Ceea ce nu ştia fructul când a adoptat un vierme

Secretul
mare cât un copac bătrân
dansează numai cu vântul.
Are rădăcini,
dar a uitat unde -
aşa că-şi păstrează speranţa
până la ultimul strop de sevă ruginită
în seiful ceţii.
Nu vrea să ştie
de ce doare dioxidul de carbon
până în miezul celui mai mic inel,
demult ascuns în sânul scoarţei,
sau de ce se zbate verdele
înainte şi înapoi, într-o pendulare permanentă
între fluturi şi fulgi de zăpadă
ca şi cum fiecare primăvară
ar fi un soi grav de amnezie.
Nu, mulţumesc, lumina
nu îi colorează transpiraţia de la subraţ
domnului măr ionatan
care poartă în cotor o pădure întreagă
şi preferă să cadă decât să-şi simtă
propriul gust.
Despre blasfemii, curcubee şi cer senin
putem vorbi şi-n altă viaţă, în alt univers,
cu altcineva decât
frumosul
tânăr care a adoptat cu generozitate
un vierme mărunt,
complice
să poarte Secretul mai departe
ca pe un ecou
care de fapt nu oferă niciodată un
răspuns.

meditaţie

simt
corpul meu
întins
pe pâinea realităţii

o câmpie
trasă în patru direcţii
de încăpăţânarea orizonturilor

şi totuşi
abia acum
mă regăsesc
în fiecare copac

aud
cum fierbe seva
în venele pământului
din care mă nasc
pe mine însămi

prin cezariană

tai burta mamei vulcan
cu bisturiu din rază de soare

îmi observ ţipătul
ca pe un musafir
care ştie că e binevenit
înainte ca eu să fi învăţat
să îl primesc

simt
cum îmi înmugureşte buricul
bucuros de despărţire
îmbălsămat cu durere
fragil
ca diamantul confundat cu un ciob de sticlă

îmi miros
începutul şi sfârşitul
le intuiesc din gustul experienţei
le omenesc cu o o cupă de lacrimi spumante

aici şi acum
în ţinutul preafrumosului
în stil de răsărit
sunt martora mirată
a felului în care mi se deznoadă muşchii
la cea mai mică atingere a ta
care mi s-a imprimat pe pânza umerilor

mă zdruncin de onoare
la şevaletul fiinţei mele
pictează întruna
cei mai mari artişti

îmi gâdilă omuşorul
ca un măr aromat
loial grădinii

mă inund
de cadoul
liniştii
prezentului
ca un fluviu
pe care nimeni nu l-a instruit
să curgă

şi totuşi

chiar aici

deasupra ochilor tăi
după ce m-ai privit
şi m-ai retuşat prin văzul tău în culori
vii

simt cum
continui să mă întind
bolborosesc
căci m-am molipsit de la tine
suspin
fac valuri în mine
pe care apoi le mărturisesc fără ruşine

da

aici şi acum
deja sunt
nimic mai mic
şi nimic mai îndrăzneţ
fără să mă mai compar
sunt
marea

sărbătoresc cu pescăruşii