pleoapa pe care rămân lipite lacrimi

prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.

introspecţie

de fapt,

ochiul
care se privea pe sine
privind

era emblema dintr-un spot publicitar
pentru picături de ochi
care curg
fiindcă s-au îndrăgostit
de propria culoare
şi aşa, pe furiş, pe cărările întortocheate ale obrazului,
o fură încet
ca pe un sărut

cu gust de tăcere.

origami

dragul meu Artist ambiţios,




tu încerci să mă îndoi
în forma mâinilor tale.

transpiri

şi, din transpiraţia ta,
îţi ţes în dar
o lacrimă
pe etamina cu ochi mic
a inimii mele.

dansezi cu timpul
şi nu-ţi dai seama
că eşti cu doi paşi înainte
în valsul ăsta al vindecării
(astăzi, de-a călcatul pe picioare).

oare
îşi mai găseşte locul
marşul meu funebru
în filmul tău
mut?

eu sunt o avalanşă de griuri
sufocată într-o pată neagră
de tempera
şi nu mă recunosc
în albul tău
ca de ochi care doare
de la prea multă zăpadă
aruncată-n silă, rece la întâmplare
de-amoru’ artei de a demonstra
că, da domne!, e iarnă.

mă modelezi
pe mine din hârtie
după mâinile tale ca marea
şi mă întreb:
cum a rămas
cu promisiunea
să mă înveţi meşteşugul simplu
de a mă îndoi şi dezdoi pe mine însămi
într-o formă nemaiinventată?




cu personalitate şi multă iubire,
Omul, nu capodopera.

... dulce-amară

îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

vocea terapeutului,
mai eficientă decât cafeaua.

ceasul amar, puţin prea crocant
între dinţii iubirii.

*

pâine de cartofi
cu seminţe de miracol -
50 de bani chfla.

*

mie tot îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

mucegai la preţ de diamant.
viaţă la preţ de moarte.
tu la preţ de eu.

parcă am mai scris odată
poezia asta -
am zgâriat-o pe spatele oglinzii
şi te-ai văzut nevoit
să-mi smulgi pleoapele din rădăcini
ca să văd, în sfârşit,
că hieroglifele cele vechi
nu însemnaseră de fapt niciodată nimic.

însemnaseră
totul
minus lumină
minus tine.

acum răsare soarele, lacom de ziuă,
şi tu faci umbră pământului din vocea mea
pe timp de cutremur.

*

6,2 grade pe scala richter

*



*

şi mie tot îmi cresc ghiocei încăpăţânaţi
din ombilic
când, în loc să mă bag sub masă,
eu mă gândesc la tine.

confuzia dinaintea primului ghiocel

o groapă
se întinde în faţa mea
leneşă, ghiftuită, înfofolită
într-o pătură groasă de zare.

stau în faţa gropii.
eu cu ochii goi
de parcă aş fi plâns pământ
ca să o umplu la loc -
degeaba.

cine a săpat-o, nu ştiu.
ştiu doar că ea este
mai bătrână decât mine
şi eu sunt mai sunt decât ea.

nu ştiu
dacă am să zbor
sau am să cad

dar sar.

am un să în inimă.
mă mănâncă aripa fantomă
care, de când eram mică, tot n-a aflat
că n-ar (mai) exista.

sar
cu ochii mei goi
închişi atât de strâns
încât acum au devenit plini
(nu numai de tine, dragul meu)

şi nu-mi pasă
dacă am să mor
sau am să mă nasc.

mă împinge un să
şi mie îmi pasă
doar
de săritura asta
cu gust de curcubeu
şi miros de clepsidră nouă, acum
cu petale de trandafir în loc de nisip.

când ne întâlnim în miez

mi se scurge oceanul cel mai adânc
printre oasele tectonice
până nu rămâne strop
de cutremur
în mine.

sentimentul interzis

vulcanul vomită pământul din care s-a născut
ca pe un prezervativ uzat, tocat
în bucăţi de piatră şi tocăniţă de vis pe jumătate digerată.

lava urlă la cer. decibelii
se răzvrătesc împotriva vântului
când pompei stă în loc
şi femeia care mătura într-o dimineaţă oarecare,
acum lustruieşte cu mătura sa toţi pantofii istoriei.

muntele taie cordonul ombilical
al pârâurilor care nu şi-au cerşit viaţa, ci sperau numai
să li se dea dezlegare la o lingură de moarte.
n-au avut norocul ăsta
şi inundaţia este alegere, nu destin.

iar eu, cu foc, încă încerc să sting apa
dar, tare mă tem, într-o zi cu ceaţă, voi realiza prea târziu
că am ars toate mările.