sotron

te iubesc
in praf de creta:

sar sotronul
printre nori

nu cumva
sa iti murdaresc
picioarele

cu aripile mele
care zboara
prea sus.

daca refuz
sa te sterg
de pe asfaltul
sufletului meu

macar nu te voi
lega de mine
cand trebuie sa alerg

un maraton
intre mine si cine
se presupune ca sunt
pentru tine.

eu in praf de creta
te iubesc pastelat

sa fiu sigura
ca nu te simte nimeni
in respiratia mea

cand fac balet
caraghios
peste patrate si cifre
de copil mic

doar-doar ma vei tine
la piept un minut

doar-doar ma voi putea
intinde la pamant
artistic

inainte sa cad.

invitatie la joc

ca sa existe lumini,
trebuie
sa ne impovaram cu umbre

asa ca uneori iti imprumut
intunericul meu de plumb
sa jonglezi tu cum stii
cu mortile mele
pe care nici nu vreau sa le gust
sa vad de ce ma descompun
desi sunt un intreg, eu si lumina alba
si nici nu le ingrop
ca o complexata cu simt civic ce sunt.

iti dau tie umbra mea
sa jonglezi cu ea cum te pricepi

si, daca te simti
coplesit, inspirat
sa o fierbi in suc propriu,
sa o impletesti cu noptile tale de plumb,
cu pleoapele tale trase ca perdelele
peste ochi larg deschisi, pana sunt pregatita eu
sa ma trezesc
si sa te vad prin prisma vietii, asa cum esti tu
de-a lungul spectrului vizibil;

daca te simti vizat personal
de anii care ma cocoseaza,
de nu-urile mele care inseamna da,
de da-urile scrise ca metafora
intr-o poezie pe care stiu ca nu o vei citi,
ca sa-ti fac pe plac;

daca te dovedesti jongleur atat de bun
incat sa te cred copil, iar pe mine sa ma vad balon cu aer cald

in timp ce tu te dai peste cap pe pamantul meu
in speranta ca poate vei reusi
sa repari gravitatia in sistemul solar
de nori in care-mi ascund eu inima -

doar atunci voi sti
ca esti de acord, sincer de acord
sa iti ajustezi ochii la incandescenta mea.

doar atunci imi voi permite sa am
trup langa suflet

si vom dansa.

respiratie

vreau sa fiu pasare.
sa-mi incapa cerul intre tample
si sa fiu una cu zborul.
un cantec de pene.
o liniste de nori ciufuliti.

sa nu ma mai trezesc
pana la primavera
si sa fiu o tara calda
pentru mine insami
si pentru toti bulgarii
de pamant infertil,
sa nu mai fie nevoie
sa migreze nimeni.

vreau sa nu mai orbesc
cand vorbesc cu soarele
la pertu;
doar am ochi de cuart!
sa ingan lunii
un cantec de leagan
pana adorm lupii
si se invelesc in maree.

vreau sa imi rescriu
arhitectura fiintei.
sa nu ma mai leg
cu pietre de picioare
cand lacul poate purta
pe umeri atatea stele.

cand eu sunt lumina, atat de lumina, prea lumina
sa ma las rapita
din poalele materne
ale vietii.

ropot de emotii

noi ne emotionam in cor
ca picaturile de ploaie
trase la indigoul cerului
si niciodata la fel.

ne e prea frica sa lasam amprente:
eu ca un sal pe umerii tai
si tu ca un semafor pe strada vietii mele.
ne e frica sa nu ii dezamagim
pe betivii din olimp, care ne-au lasat scris
in cuvinte de om mare
ce se cade si ce nu cumva sa se intample vreodata intre noi.

mi-ai acordat chitara sufletului
si eu am cantat, am cantat la intersectie in ploaie ca proasta,
am cantat a opta minune a lumii
in fata garii
desi stiam ca urma sa plec, stiu ca urmeaza sa plec
si poate nu-mi vei da voie sa ma mai intorc vreodata
si nici nu stiu ce au insemnat pentru tine
acordurile proaspete pe care le-am pescuit din inima
si ti le-am servit la cina cea de taina,
atat de tainuita incat nu sunt sigura daca tu stii
ca erai acolo, painea de zi cu zi a sufletului meu.

ti-as da tot portativul batailor inimii mele
si cheia sol a sangelui meu
as lasa-o sa ti se scurga printre degete, sa te spele
nici nu inteleg prin ce miracol,

dar ma abtin.

ti-as raspunde la rasarit cu lumina
cum raspunde avalansa ecoului,
dar
ecoul asteapta zapada sa vina prima,
nu cumva sa-l certe mama natura
ca a vorbit neintrebat.

nu iti dai seama?
noi ne emotionam in cor

numai ca eu prefer
sa ma declar afona
decat sa ma alungi
cu o umbrela veche

iar tu trebuie sa fii sfant
si sa nu imi dai voie
sa ma sterg pe mine cu carpa
cand cant

pic-pic pe acoperisul vietii.

prima perla

aminteste-ti ca istoria ta
este mai lunga decat un haiku
si in tine incape mai mult
decat un anotimp al pierderii.

aminteste-ti ca fiecare fulg de nea care se topeste
inseamna mai mult decat sa afli ca mos craciun nu exista;
cu fiecare la revedere, iti rasare cate un ghiocel in piept.
aminteste-ti pentru cati oameni ai fost tu
martie.

aminteste-ti ca esti o stea cazatoare -
tu transformi gravitatia intr-un foc de artificii.
tie iti creste cerul in suflet
si stii ca alaturi de tine ai
floarea soarelui
pe care numai tu o poti privi
in cea mai blanda lumina.

aminteste-ti ca esti mai mult decat definitia
pe care ti-au lipit-o niste ametiti pe frunte
inainte sa te cunoasca.

permisiune

i.

tu esti muntele meu.

pasii pe care ii trantesc
peste inima ta

si degetele julite cu care mangai
florile din tine

iti masoara maretia.

recunosc in tine
atatea diamante
care in sufletul meu sunt
inca bucati de pamant salbatic, neexplorat

incat atunci cand te privesc eu,
soarele oboseste sa straluceasca
si iti lasa tie o ora de lumina drept trofeu

iar eu stiu
ca razele tale
se pot
impleti in tesatura vietii mele
asa cum se impleteste somnul cu sfarsitul unei zile grele.


ii.

tu imi spui
ca nu mai sunt inundatia
care a scris candva istorie
cu ortografie gresita
si sintaxa imprumutata din iad.

tu imi amintesti
ca din pantecul meu
am ridicat diguri de piatra
iar curentii mei merg
spre ocean.

tu imi dai voie
sa imi simt fiinta plina
si sa gust aroma lunii reflectate in mine
cat am nevoie,
sa imi cunosc fiecare fir de nisip
si sa nu mai uit
ca sunt apa: ma spal incontinuu de trecut.


iii.

iti stiu intuitiv fiecare poteca.

in timpul furtunilor de vara,
m-ai adapostit sub brazii tai

iar cand am imprimavarat impreuna,
mi-ai facut cadou cantecul ciocarliilor tale
si ai dansat cu vulnerabilitatea mea
ca nimeni altul

iar de fiecare data cand inghet,
din gheata imi slefuiesti flori
care incet-incet se topesc
si prind radacini.

asa stiu eu ca
oricand
s-ar rasti norii la mine
in cuvinte reciclate
de prea multe ori sa mai fie
potabile,

tu ramai locul meu sigur.

atasament

mă leagă de tine un singur fir.

ne înnodăm şi deznodăm.
din când în când, mă faci fundă roşie
şi eu mă împlinesc atât de mult
alături de tine
încât mă ofer trecătorilor
ca pe un trandafir de hârtie.

te cos în viaţa mea
ca pe un goblen
după cea mai frumoasă pictură
pe care le-a fost dat vreodată ochilor mei
să o mângâie cu o privire,
cu un boboc de lacrimă.

îmi trezeşti amintiri pe care nu le vreau
şi în acelaşi timp le primesc cu căldură:
că atunci când eram mică, deşi ştiam cuvinte sfinte,
nu am crezut nicio clipă în miracole
cum ar fi a creşte
rădăcini în solul fertil al inimii celor dragi.

acum am învăţat de la tine limbajul încrederii:
am gângurit alfabetul împreună
până când ni s-a tipărit divinitate în suflet
şi nu vom mai fi niciodată aceiaşi

pentru că ne-a legat un fir din pânza de păianjen.