melodia din care ești plămădit

să împodobești timpul
cu sufletul tău.
să îți pui vocea covor roșu
pe care să pășească soarele
într-o după-amiază de iulie târziu.
să îți abandonezi respirația
maidaneză la intersecția dintre eu și acum.
să înțelegi fără cuvinte
cum s-a clădit universul
pentru că în pieptul tău se coace unul nou
chiar în acest moment de prezență,
cuptor mic al liniștii dintre două curajuri. 
x

Larghissimo

se înfruptă cobra
din carnea fericirii mele,
îmi împroașcă întuneric
pe pielea de sub ochi
să știe toți
unde am fost și cu ce m-am luptat
în fiecare noapte în care nu le-am auzit vocile.
limba ei bifurcată
dansează alb-negru
vals încetinit până la îngheț,
lacrimi care se nasc înainte de a le veni timpul,
lacrimi buruieni pe care niciun erbicid nu le stârpește,
amintiri cât picături care mi-au rămas în corp
și încă îmi mușcă obrajii de zâmbet
când vreau să fac stânga-mprejur
înapoi în iluzia siguranței. 

intensitate

plutesc în pântecul electric

al furtunii, din picăturile 

ca un pulover gri, greu,

mâncat de molii și care îmi zgârie

cele mai sensibile răni.

tot corpul mi se face scut. 

deschid ochii. din firele de păr albe

îmi curge șiroaie otrava

și iubirea strânsă ca un pisic speriat

de o lume care nu înțelege 

cum e.

simt miros de cireși în floare,

iarbă cosită și pământ umed. 

sunt 

în livadă. primăvara mă mângâie pe obraz

cum nu știam că pot fi

atinsă. 

fantomatica

casa

neatinsă de cântec 

nu este acasă.

*

merg în bastonul lui
ca la anii lui
sub privirea lui
de ochi fotografiați
înghețați în timp
alb și negru
la lumina telefonului
lui

și mă așez în fotoliul lui
la ora de întuneric până la os
internet și poezie
la care ar fi stat el aici
port brățara pe care el i-a dăruit-o ei
stau nemișcată
...

într-un fel
să locuiesc acum
în sunetul ploii
din teiul vecin și martor
înseamnă acasă. 

Αυτή

 ... crushed stars while they still felt like suns.

Le-a fiert sufletele în gheața unui trecut uitat

și de atunci face compot de poezie.

Το δώρο της για εσάς είναι μία νέα γλώσσα

διαφορετική απ'όλα τα πράγματα

που κάποτε οι άνθρωποι ονόμαζαν ποίηση.

Com saudade de casa și dor de ceva nenumit

care era mai bun și mai rău și de fapt nicicum

de comparat - ci neprețuit - un corazón latiendo

todavía. Crescând râuri vii στη σώμα της,

debajo de su piel de barro

donde se escondió un día al pensar que no tenía

aucun ami.

Μηδέν

Cero

a la izquierda

și-a scris cândva pe limbă

cu papile pentru amarul vieții

but she is I and I have dear, clear mirrors

showing exactly where in the soft tissue of my embodied dreams

δεν έχουμε πλέον χρόνο για να το χάσουμε

για χάρι των άλλων

για να χρησιμοποιήσουμε βολικές λέξεις

which never do us the justice of reaching our essence.

Αυτή sunt eu quand la poésie coule comme de l'eau

devenue sang dans mon présent

and I break the laws of grammar and physics just the same,

voice finally soaring into my long disavowed

warmth.

ispășiri

ploi

acid peste ploaie

să nu te uzi.

 

după ce ai sădit

buruieni

care ar fi putut

crește fără ajutor,

sălbatice,

 

aștepți să te înfrupți

din grădina

plivită, privită, iubită

și hrănită

de altcineva.

 

ai îndulcit pământul

cu tone de plastic colorat;

pădurile verzi-palid

urlă din rădăcini.

 

privighetoarea amuțită

așteaptă momentul potrivit

să cânte.

Implozia

Într-o zi, într-un glob de zăpadă
a erupt Vulcanul. I-a curs lava
pe coapsele de piatră
plămădite din plastic.
Au rămas urșii de jucărie
fără respirație, îngropați în minciună.
S-au topit brazii în miros de cauciuc ars
și dor de o pădure în care niciodată
nu și-au avut rădăcinile.
Fumul s-a înnegrit de zare strâmtă
și de prea multe cărți groase
pe care a trebuit să le țină deschise.
Fulgii de zăpadă creponată dansează sfâșiați
în toate direcțiile. O coreografie albă.

Bula de plexiglas nu se sparge
chiar dacă înăuntrul ei
se sfârșește lumea.