Blestemul

inima mea
între respirația lungă a întunericului de toamnă
și primul dans înghețat
al spicelor de grâu orfane la geam
bate aritmic
o speranță la stânga, trei dureri în jos,
o scurtă rătăcire de mine la dreapta -

pentru o lună deșertică, inima mea
seamănă cu o jucărie stricată intenționat
de un copil mare care face pipi în pat
și se trezește țipând că lumea e a lui, toată a lui,
toată numai a lui.

vrea să îmi rupă genunchii, să îmi spargă
dansul ca pe un clopot de sticlă,
să înțeleagă corpul meu că viața este
un noiembrie infinit
murdar de frunze pe jumătate descompuse
și plin până la refuz de despărțiri acoperite de brumă
și că nimic altceva nu poate fi
adevărat.

măsuri

cu ochii mei hămesiți
am cules atent
câțiva muguri de speranță
din ochii tăi
defileuri de durere
ascultând.

atât. 

După

inima mea îți știe ritmul.
îți are vocea în sânge.
curgi încă în mine
înghețat
blocat
permanent
fără mișcare & fără încetare
te-ai așezat în mine
irepetabil
ca un fulg de nea
și ai crescut
mi-ai ajuns până peste cap
și rămâi în mine
diapozitiv
într-un aparat defect
din fabricație. 

frunza de noiembrie

pe marginea

frunzei de noiembrie -

amintirea zăpezii.

într-o ruptură

galbenă-murdar,

parcă întreaga pădure

se vaită

de durerea copacilor tăiaţi.

prin suprafaţa

uleioasă, pământie, dulce

respiră pierderea

şi pariază

că nu va putrezi

nici primăvara

viitoare.

vântul

ridică praful

de pe rugăciunea mută:

dă, doamne, să

nu se mai nască

niciun verde

în lumea asta sortită ruginii!

încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

ultimul întuneric

e o nostalgie acrișoară
când spui la revedere ultimului întuneric.
noaptea își pune în pungile de plâns de sub ochi
stelele și liniștea și fără să articuleze vreun cuvânt
pleacă
deși tu încă aproape nu știi
ce să faci cu toată lumina pe care ai descoperit-o
adânc în tine.

e o ironie a sorții
când crezi că te desparți de ultimul întuneric
tu, deal sprijinind soarele
care te scurgi picătură cu picătură de rouă
spre răsărit; tu care habar n-ai încă
ce beznă poți duce.

noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.