fabrica de suflete

învăţăm
cum se fabrică iubire pe bandă rulantă
douăşcinci de bani bucata.
adăugăm profit
s-avem de chibrituri
să ne încălzim ce-a mai rămas
din cerul de toamnă de pe frunţile noastre încreţite.
cumpărăm soare surogat
din hârtie creponată
de la cafeneaua din colţ
unde se pun sori în limonadă în loc de lămâie,
unde sufletul proaspăt este efect secundar.
ei nu ştiu cum se fabrică. doar un cofetar
concediat lunea trecută
a greşit, a pus prea mult zahăr, a amestecat
şi, în loc de prăjitură, i-a ieşit
o chiflă mare şi fărâmicioasă
de iubire.

intrusa

peste gratii de ceațӑ

mӑ ȋnchid ȋn mine și arunc lacӑtul

ȋntr-o

baltӑ ȋn care prea mulți nori ȋși dau coate




parcӑ ieri eram douӑ fire de iarbӑ
acum un stejar centenar ne face umbrӑ
usucӑ ceva din mine
usucӑ seva din noi
ne bea zeama din fructe cu paiul
mi se uitӑ direct ȋn soare și nu orbește

mi se bagӑ ȋntre coaste ca o babӑ nesimțitӑ

și bate afurisita, bate mai tare și mai ritmic și mult mai tare ca inima mea.




nu comentez


nu strӑlucesc


umbra ȋmi devinӑ palidӑ


mӑ strecor printre stelele din ce ȋn ce mai rare
ale constelației care este viața mea



sӑ


nu


mӑ


audӑ


cum


te













(iubesc)

memoria din carne şi sânge a uitării

în groapa amintirilor reciclate
merge din ce în ce mai scundă,
purtând un şal de orizont pe umeri
şi o singură lacrimă de soare
la graniţa de sud-est a ochiului ei drept.

îşi spală trupul
în balsamul tuturor cuvintelor
pe care nu îşi aminteşte cum să le pronunţe.
buzele ei nu mai cunosc
decât alfabetul sărutului;
iubirea lor amnezică se ascunde
între două râsete care rimează
parcă din întâmplare.

uitarea este o memorie din carne şi sânge.
o gaură albă în pieptul universului.
felul în care oftează un dumnezeu
care nu îşi aminteşte de ce a început să creadă în el însuşi
şi totuşi ...

ea mărşăluieşte mătăsoasă
pe verticală, prin nisipuri mişcătoare, în jos
spre miezul ei de amintire
fără limbaj şi fără imagini, ca o formă de prăjitură
în care poţi coace Viaţă
în toată dulceaţa ei, cu toate condimentele
şi cu toate tresăririle ...

despre un loc important

Am venit unde se merge în siguranţă pe întuneric,
iar umbrele strălucitoare ale felinarelor
îmi ţes o nouă poveste pe pânza de păianjen a eului.

Pregătită pentru cel mai important examen la materia Viaţă,
după ce am citit lacrimi uscate şi sudoare în loc de cuvinte
în cartea zgomotoasă despre cum se tace împreună,

singura întrebare care mi-a picat
este o foaie goală.
Cea mai reală formă de empatie -
cum să mă bucur de curcubeul meu în tonuri de sepia
şi cum să nu îmi trădez albul interior
sau adevărul din cele şapte culori şi un milion de nuanţe
care eşti tu

cu absenţa ta,
cu viaţa care fierbe în tine,
cu felul în care eu am trecut

prin acest loc ce nu mi-ar putea
părea un acasă atât de perfect,
dacă nu mi-ar fi oglindă
reflectând prezenţa şi esenţa
propriului meu suflet.

suflet nerӑtӑcit

iatӑ, acel moment cȃnd aproapeștii unde te afli.

o constelație și un sfert la est de saturn.
gӑsești un ciob de inimӑ
dar nu știi sigur a cui.

nu ești chiar rӑtӑcit
pentru cӑ ȋți poți desluși clar
reflecția ȋnlӑcrimatӑ ȋn ciob.

nu ești nici pe drumul cel bun
pentru cӑ nu ai avut busolӑ niciodatӑ,
nici voie sӑ cunoști punctele cardinale -
iar copacii mȃndri se prefac cӑ au mușchi
pe toate fețele și pe cȃteva umbre.

tu?
tu sӑ ai ȋncredere
cӑ ӑsta e drumul tӑu
și nu drumul musafirului care ți-a fost cel mai drag,
fidel deși nu pȃnӑ la ultima picӑturӑ
care face paharul sӑ ajungӑ pe jumӑtate gol.

tu sӑ iubești
atunci cȃnd ți se spune cӑ niciun cuvȃnt care exprimӑ ceva real
nu ȋncepe cu "i",
tu sӑ ai rӑbdare
cȃnd se ȋngusteazӑ timpul pe fața celorlalți,
tu sӑ porți halou ȋn loc de cӑciulӑ iarna
și pantofi rupți și sӑ vorbești la pertu vȃntului și sӑ ȋndrӑznești
sӑ te uiți dormind pe o bancӑ ȋn parcul istoriei tale celei mai negre.
tu sӑ, tu sӑ, tu sӑ

fii tot ce nu ți-a fost dat.

iatӑ-te pe tine ȋn acest moment cȃnd aproapeștii unde te afli,
tu, suflet nerӑtӑcit, și iartӑ-te ȋn acest loc cu ceațӑ
pentru cӑ nu știi cum este mai bine:
sӑ vezi granița și sӑ te doarӑ nemișcarea picioarelor tale
sau sӑ zӑrești ce este dincolo de granițӑ și sӑ nu mai știi

dacӑ aceastӑ inimӑ degeratӑ
era a ta
sau a altcuiva
sau, poate, a amȃndurora.

sem título

împrumut atâtea voci de la vecini.
îmi spăl lacrimile cu detergent străin
în văzul nimănui, dar cu ştirea tuturor

căci cu fiecare voce, împrumut
o mie de feluri de a tăcea.
ofer greutatea sufletului meu în platină
pentru fiecare nuanţă, mă târguiesc

să le îngrop pe toate
într-un sărut, la doi metri sub
pământul uscat al buzelor mele.

poezie din ceaţă

mă acopăr cu sunetul alb al păcii
ca într-o spumă de zmeură cu un strop de iubire.

pentru prima oară, mă citeşti
ca pe o carte în braille
care se lasă văzută în sfârşit.

nu ne cunoaştem
cu artificii sau viori care plăng,
nu ne îmbrăţişăm
cu crengile noastre goale în costum de iarnă.

doar

îmi cânt tăcerea
în surdină
să îmi auzi
o singură lacrimă
cum curge
în cascada vieţii
care se revarsă disperată
peste sate, peste cer, peste
tot ce am avut mai sfânt.

tu nu eşti aici
ca să usuci norii,
nici ca să-mi înţelegi grindina.
dar eşti aici pur şi simplu.
ai ajuns la mine
şi m-ai privit înainte să-ţi laşi amprenta
peste luna ianuarie a ochiului meu fără soare

şi asta mi-a dat putere să mă ridic pentru un minut
şi să-mi strig numele ca şi cum aş striga
o veche prietenă dintre undele unui lac îngheţat.