concert de vis pentru patru pleoape

îţi păstrez vocea în buzunarul de la piept
de atâta timp, încât am uitat
dacă îţi încălzesc coardele vocale cu bătăile inimii mele
sau dacă poate pulsul meu dansează pe muzica născută din tine.

meciul final

te iubeşti în pătrate cu regele din mine. mă iubeşti alb-negru
ca la cartea de bucate, deschisă aproape întâmplător la reţeta tocăniţei de
inimă umană.


dacă tot port coroană
grea cât aurul pe umerii lui atlas, de ce
naibii
mă mişc ca un pion, tac ca un pion, mă sacrific
ca primul pion din istoria
jocurilor noastre?


te dai mic în judeţul propriilor tale gânduri, ca şi cum te-ar bate
vântul de la un copac desfrunzit la altul.
nebun.
până când te dai în diagonală spre regatul meu
şi decupezi din mine fâşii subţiri în formă de înger.
îmi iei aripile cu tura, zborul cu calul, calmul cu
Regina
bau-bau de care încă mi-e frică.


şi nu ştiu
dacă îmi pot găsi liniştea evadând din celula asta fără pereţi
sau dacă deja mi-am găsit locul între aceste cuvinte nespuse
sau dacă măcar există un răspuns corect pentru întrebarea pusă
unui ecou de suflet.


singura certitudine în viaţă
eşti tu, deşi nu te-am recunoscut din prima, ci te-am strigat
pe un nume oarecare
chiar când era prea riscant să înaintez, prea laş să stau
şi prea trist să rămân.

m-am murdărit de tine pe tabla asta de joc fără noroc
exact în momentul dintre stingerea şi răsăritul pleoapelor
când îmi propuneam şi juram pe o lacrimă
să renunţ la spălatul pe mâini de lucruri grele cum sunt
coroanele de aur ...


sau de poleială?


în febra neliniştii, când mercurul sare mai sus de cuvinte,
rămâne întrebarea pe buze, acră ca soacra unui destin
ales:


să mă mai îndur o dată de tine? oare să îţi dau voie să îmi dai
şah mat?

versul perfect

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am pierdut în iarbă
descriind norii din mine.

ca un cer invers,
te-am numit poezie
înainte de a îmi încălzi vocea
suficient
pentru a te putea recita.

am încercat. am făcut
cu succes
genuflexiuni pe pământul umed al unei metafore
pe care am găsit-o în părul tău.
am şoptit cu duble şi triple sensuri.
intertextualitatea deja se simţea la ea acasă
în braţele noastre
încetul cu încetul orfane de apropiere, dar bogate în mărunţiş
de limbi străine pe meleaguri
care ar fi putut fi
autohtone.

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am uitat.
într-un cântec care aducea a ceva mult-dorit
între ţipăt şi rugăciune,
am tăcut.
la persoana întâi singular
timp de atât de multe pagini
încât
am uitat amândouă
unde am fi vrut să începem.

în căutarea versului perfect
am devenit
o poezie fără punctuaţie
un sens care şi-a aruncat conţinutul la gunoi
de dragul rimei
rimelului cu culoarea plânsului
un dor ars în cuptorul inimii
fără iubire

fără operaţii estetice

soarele răsare la fel de curat
chiar şi după ce i s-au cicatrizat fulgerele -
pe fruntea ta, un strop de rouă
rămas din frigul de azi noapte.

da.
uneori, porţi furtuna nudă în ochi.
fără machiaj, fără operaţii estetice -

doar tu
şi o pâlpâire de lumină deghizată în moarte.

tu
cu ecoul durerii ruginindu-ţi în voce,
mâini care îl dezbracă pe copilul ceapă de trecut
şi ochi ce pot răsări după ce au plâns.

sărbătoarea care se lasă aşteptată

mă sărbătoresc de ziua ta
ca un vin păstrat de prea mult timp
pentru o nuntă care nu va avea loc.

maturat într-un butoi de stejar,
am crescut în umbra frunzelor roşii
măturate cu anii
şi cu relaţiile nerezistente la apă.

au trecut peste unghiile mele
ierni ai căror ochi îngheţaţi
nu se pot zgâria.
au trecut prin venele mele
generaţii întregi de tu şi de eu
şi de dumnezei atei care ne priveau,
ne vedeau şi preferau să nu creadă în
noi.

mă sărbătoresc
ca pe un fruct zemos
în livada care îmi eşti.
ştiu să mă las savurată
numai când sunt ultima băutură
rămasă în stare lichidă,
un ocean de da şi numai de da
întinzându-mă în hamacul obrajilor tăi.

îngheţată

urlă frunzele
în filarmonica galbenului
şi le-ar auzi numai vântul
dacă s-ar opri o sutime de secundă
din munca-i măruntă de măturător
cărunt, cu fire de asfalt în păr
şi suflu de gheaţă pe umeri.

urlă frunzele
şi parcă ceva din mine
învaţă de la ele
să tacă

o gamă de preamult
în cheia sol a uitării de sine,
a uitării de tine,
a uitării de ea şi de dor şi de
galbenul meu care nu se împacă deloc
cu aurul.

cosmică

răsari la orizontul inimii mele
tu cu roşeaţa ta
cucerind, nor cu nor, obrajii cerului.

mă simt binecuvântată
de tălpile tale ce urcă sfinte,
treaptă cu treaptă, pe scara fericirii
ţinându-mă strâns de mână
şi mâna-mi mai caldă la pieptul tău;

dar, vezi tu (şi eu de-abia fac ochi),
te mulţumeşti cu lumina ta cea de toate zilele
mereu echidistant
şi, încă din copilăria timpului,
răsucirile mele au fost cele care
au făcut loc roşeţii tale
nor cu nor, să cucerească obrajii cerului.

eu sunt cea care te răsare
în fiecare zi la orizontul inimii mele.