Sic cogito

Dacă eu aş fi
un cerc în formă de ego
mâzgălit pe frunza timpului,
şi timpul ar fi o scară către cer,
iar cerul ar fi frunza
pe care stă desenat infernul,
mă întreb…

unde ar fi cerul?
ego-ul ar fi cerul sau marea?
cercul ar fi desenat pe ego,
pe infern,
sau pe tâmpla noastră?

eu aş fi ego-ul, infernul, sau
picătura pasivă a oceanului?

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.

*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă! nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.

iluminare împreună

astăzi
sunt binevenită în grădina ta
chiar dacă îmi cresc spini
pe tulpina inimii.

tu aştepţi,
grǎdinarul meu drag;
mǎ îmbrǎţişezi oricum sunt,
ca apa care curge
printre fisurile unei pietre.

tu înţelegi
că ia timp, mult timp împreună
până am curajul
să mă dezbrac de iarnă
şi să îmi port din nou lumina în ochi.

tu rămâi cu mine.
brusc, eu îmi las mugurii
să se vadă.

inima mea îţi înfloreşte în palmă
şi îndrăznesc să miros a trandafir
alături de tine.

descoperită

mi-e atât de cald

şi ruşine
să renunţ la pătura groasă
din metaforă căptuşită.

patul a luat forma corpului meu
atât de exact

încât ar fi un sacrilegiu
să mă ridic
aşa cum sunt, cu semne din naştere
pe suflet
şi să las să se vadă

cât de bine, cât de bine îmi este
când sunt cunoscută
şi primită
până în groapa marianelor din fiinţa cuiva
mult prea drag.

sunt indecentă
eu cu bucuria mea.

un scurt metraj
pe care minorii nu au voie să îl vadă
nici măcar cu acordul părinţilor.

o formă de sinceritate
care poate dă bine în poezie,
dar în realitate
îmi topeşte toate fortăreţele.

dacă mă dezvelesc,
eu voi fi prima
care se prăbuşeşte
la cutremur.

vă rog,
prefaceţi-vă că nu mă observaţi
cum fac duş cu dimineaţa nudă în ochi
şi cum, de la razele fierbinţi de iubire,
faţa mi se încreţeşte în formă de zâmbet.

voi luaţi-vă micul dejun
şi mergeţi la muncă
şi întorceţi-vă după vreun lucru uitat
şi alergaţi dupa autobuz
şi daţi bună ziua fără intonaţie

ca şi cum pe pământ nu s-ar întâmpla
blasfemia asta frumoasă din sufletul meu.

perspectivă

eu sunt tu şi tu eşti eu.

mă împrietenesc
cu câteva umbre

care te ceartă
pe tine când eşti eu,
că nu aşa se face.

nu aşa se iubeşte,
cu pumnii apăsaţi
pe gâtul meu
când eu sunt tu.

apoi îşi îndreaptă
atenţia spre mine
în rolul tău:

nici aşa nu se iubeşte,
cu umerii fracturaţi
susţinându-te ca pe o
comoară
ascunsă bine într-un
bulgăre uriaş de noroi.

da, umbrele nu mă cunosc
şi nu se curbează
după zâmbetul de pe faţa mea,
aşa cum faci tu.

umbrele îmi spun pe şleau
că tu mă sugrumi.
mă rupi din rădăcini
tocmai când eu aş vrea
să înfloresc.

să înfrumuseţăm împreună
vaza vieţii tale.

umbrele nu ştiu
jocul nostru secret de-a
eu sunt tu şi tu eşti eu;

dar în limba mea,
traducerea nu ar putea fi
mai clară de atât.

eu te agăţ cu durerea mea
exact acolo unde te doare.

vreau să fii tu
magicianul meu perfect
căruia să îi pot da
tot noroiul meu preţios

dacă rădăcini nu simt că merit
să îmi crească în inima ta.

te agăţ
şi mă plâng
că lanţurile
cu care te leg de mine
mă strâng de gât.

normal:
eu nu mai pot respira
şi tu nu mai ai spaţiu
să îmi faci respiraţie gură la gură.

măcar aşa mai pot să mă regăsesc
pe mine în inima ta înmugurită:

când îmi iau distanţă.

eu devin tu
şi mă împrietenesc sincer
cu umbrele

pentru că, chiar şi dincolo de lumină,
chiar şi când îţi sunt întuneric,
chiar şi când trec prin sufletul tău ca un uragan -

tu îmi eşti mai drag ca orice.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?

fuziune

tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

suntem două baloane de săpun
născute împreună.

suflete siameze.

al meu şi al tău
se confundă
într-un vis
în care ne spunem de trei ori, ca o rugăciune,
că de fapt suntem învăluiţi de somn. că tot ce trăim acum
nu-i nimic mai mult decât o simulare a existenţei.
o copie nereuşită a cine eşti tu şi a cine voi deveni eu.

repetăm întruna cuvintele astea,
de ne rămân nod în gât
ca un refren în gândul unui afon

dar nu ne trezim.

nu se ţipă în visul ăsta
pentru că, nu-i aşa? este cel mai frumos vis
pe care l-aş fi putut visa eu despre tine
şi cea mai împlinită fantezie pe care tu ai fi putut-o imagina
despre cum m-ai creşte tu pe mine.

of, vechea idilă
dintre mâinile brutarului şi aluatul proaspăt!

şi visul ăsta, visul ăsta
în care suntem mai fericiţi
dacă dormin în continuare
şi ne facem că trăim împreună
pân’ la adânci bătrâneţi,
visul ăsta atât de feeric
încât nu ne mai trebuie
fructele necoapte ale arborelui de adevăr

devine coşmar numai când, uneori,
observăm cu stupoare
timp de o miime de secundă
că nu putem fugi.

în orice caz, nu putem fugi
în direcţii opuse
că doar tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

ni s-au lipit tălpile
unuia de celalalt,
de suflete siameze ce suntem.
de întreg ce formăm noi împreună:
un eu mai complet decât mine
şi un tu mai perfect decât tine.

ce-i drept, am putea ţipa în coşmarul ăsta.
am putea ţipa ca un nebun
când moare pe tabla de şah,
dar aşa nu reuşim decât să ne asurzim pe noi înşine.

încercăm mai bine să ne facem linişte.
împreună. împreună dincolo de timp.
ne facem că nu observăm
cum ne frângem
chiar şi sub greutatea zgomotului alb
dintre noi.

ne dăm reciproc şah mat
şi nu mai câştigă nimeni -

aşa nu riscăm să pierdem nimic.