nerostit

miroase a zăpadă.
a dor de brad înveșmântat în căldură
de familie prea mare într-o cameră prea mică,
globuri strălucitoare, cadouri de plastic.
pământul răcnește sub picioare.
miroase a imaculat crăiasa zăpezii
dintr-o copilărie care s-a terminat când nu eram atentă
și îmi spun că măcar
când își va fi aranjat toate straturile maiestuoase de gheață,
ghirlande, sărbători, vin fiert cu scorțișoară
și frig
asortat cu o căldură interioară,
tu vei fi deja la loc de cinste.
ea, pretutindeni în jurul tău.
învelit în zăpadă. tot crăciunul
se odihnește în tine

și tu, în mine.

e destul loc anul ăsta.
e destul frig.
o să mă aprind ca un cărbune.

vina lui Schrodinger

 

dacă dacă dacă
îmi dădăcesc speranța

dacă nu m-aș fi uitat
în secunda electrică
în care s-a născut un final
din praf de stea din explozii
dintr-o poveste cu pisici și din ochii
care citeau cuvintele științifico-fantastice
elastice de m-au scos încetul cu încetul din mine însămi
poate nu s-ar fi întâmplat

dacă nu ar fi fost
o glumă de prost gust
o rimă cu jumătate de gură
o implicare cu jumătăți de măsură
sau eu o ființă proaspăt înjumătățită
poate astăzi am ieși la un ceai
și ne-am povesti un desen animat pentru adulți
și am rupe amintirile ca pe o bucată de pâine
te-aș hrăni cu firimituri din mine
fulgi de zăpadă mari pentru deșertul care sunt
și tu ai sta cu sufletul gol fragil și imposibil de viu
în plămânii mei
te-aș respira și m-aș bucura trei sferturi

dar nu există dacă
există doar graffiti pe peretele
ceainăriei ăsteia închise
și masa de vis-a-vis la care stau singură
și îmi torn în ceașcă un gând aburind
care înainte să mă încălzească, zboară
pasăre albă cu o ramură de răbdare în cioc
zboară în pieptul meu
prin rupturi

ocazie

trei ani
și două vieți:
protagonist și antagonist, eu.
între pagini mi-am găsit
nemurirea și am dăruit-o
suferinzilor, fără să înțeleg, poate, ce fac.
mi-am spintecat rușinea și i-am scos din mațe
un curcubeu
care fusesem tot eu, când nu aveam
bucăți de caramea "tu" lipite între dinți
și alte dezastre descrise cu atâta căldură
încât să vreau să le păstrez.

acum îmi tai anii cu altceva
în lipsa ta: un fir de apă, un râu de rai,
un vis ce glăsuiește vehement
că nu-i doar o particulă de praf
de imaginație.
știi, ești încă închis
ca o rană în corpul meu, perlă
a cărei frumusețe nu o va mai vedea
niciun ochi - dar cu amintirea ta
în încheieturile mele triste,
prizoniera sunt eu.

trei ani, o negare
și prin spuma șampaniei,
în conturul independenței
se încadrează și singurătatea
cu mască de protecție și referințe bibliografice.

în numele libertății

păsările albastre
cântă parfum de trandafir
pe piele, două picături de sânge
curg spre un vis uitat,
păsările albastre au încercuit luna
ca pe un răspuns greșit
oferit în scârbă răbdării lor.

ele tac în inima mea
de când mi-am pansat
locul de unde ai plecat
și deși are scrum de țigară
gaura rămasă, pe margini,
vezi tu, fantomele moderne
se deghizează profesionist
în culori acrilice și gusturi picante.

de-asta nu mă mai pișcă de bun simț
ipocrizia noastră cea de toate zilele
când îți rostesc numele doar ca pe o
incantație de convalescență
ușoară spre mal

dar atârnă din ce în ce mai greu în mine
sufletul întrebărilor pe care nu le mai pun.

gri convalescență

zilele trec gri
în pas alergător
pe lângă mine
și eu le privesc
din același loc de pe pat.

meditație vi

bate vântul în mine
cuvinte, cuvinte, rafale
zboară pungi de plastic, etichete, amintiri
în toate părțile
ca un mozaic pe care astăzi
nu reușesc să îl privesc
se ridică praful de pe străzi
mirosul de pâine proaspătă
pustiul din jur
o femeie care geme și o poezie care se naște
gândul e vântul
se răzgândește mereu
în vinele mele fierbinți
simt pielea rece și parcă niciodată
destul

deschid ochii

mai practic și mâine
știu
că nu tot anul e primăvară

statuia în e-moție

Doamna așteaptă demult.
tălpile îi sunt rădăcini, altfel
probabil ar fi zburat deja
spre zări mai largi.

îi sclipește o torță în ochii de piatră.
sugarii îi silabisesc numele
în cod morse cu primii lor pași,
cad, se ridică și ea le zâmbește
dintr-un colț oxidat de secol uitat,
a încurajare. a inimă
încă proaspătă, încă de mamă.

țese răbdarea la război
de cusut, din pânză de pace.
tac oceanele ca doi lupi flămânzi
hrăniți după ani de strâmtoare.
urlă pietrele a victorie
în mijlocul propoziției.

ce petrecere! totul trece.
năpârlesc prejudecățile.
pielea moartă se cerne
prin clepsidra oaselor.

toți la fel

de unici.
fiecare inimaginabil
de banal.

hai să ne luăm de mână
pe foaia de hârtie.
ca sălciile plângătoare,
poveștile noastre se potrivesc
pe aceeași brățară de briză.

inima statuii bate din nou.