pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

aproape

sunt sisif postmodernist.

împing.
mǎ cred însǎrcinatǎ cu soarele.
împing universul cu coatele
sǎ-mi fac loc de o stea norocoasǎ pe cer -

doar, doar mi-o împinge cineva
bolovanul pânǎ în vârf.

*

eu - ca o coţofanǎ
îţi smulg sclipirea din ochi.
îţi fur un cuvânt
mai luminos decât îmi permit eu sǎ nasc.

carǎ-mi tu pietrele de hotar.

cuprinde-mi în mâinile tale
greutatea nodului din gât.

*

tu întinzi braţele.

eu mǎ simt îmbrǎţişatǎ.
întâlnitǎ
ca o mare de cǎtre linia orizontului.

dar tu de fapt
culegi o floare de colţ din dreptul meu
şi îmi scapi bolovanul.

*

nici mǎcar sisif nu sunt.

nu mi-am împins eu greutatea propriului nod în gât
aproape pânǎ pe piscul uşurǎrii
încât sǎ îmi câştig mǎcar dreptul la o lacrimǎ.

avocatul apǎrǎrii

îmi amintesc şi astǎzi -

tu mi-ai fost stâlp
de la început

şi mi-ai ţinuit
acoperiş deasupra capului
când eu plouam torenţial
în mine însǎmi.

pe tine niciodatǎ nu te-au intimidat
glumele de prost gust
pe care le-am învǎţat cuvânt cu cuvânt
când eram micǎ, în loc de poezii.

nu ai cedat
nici în faţa sumedeniei de probe
care pǎreau sǎ îmi dovedeascǎ
vinovǎţia,
nici în faţa vreunui artificiu tehnic.

deşi inferioritatea mea era molipsitoare
şi tu aproape te-ai pierdut odatǎ cu mine
în vâltoarea ruşinii,

ai înotat alǎturi de mine
printre toate pietrele
şi toate lipitorile.

mi-ai modelat din suflet
o metaforǎ nouǎ

nemişcat în credinţa ta.

tu îmi eşti stâlp:

mǎ susţii
pânǎ la norii
pe spinarea cǎrora
creşte ca o cocoaşǎ frumoasǎ
raiul

şi ştim amândoi, ca o lege nespusǎ,
cǎ eu trebuie sǎ susţin pledoaria finalǎ

în cuvintele pe care le-am rescris
cu tine ţinându-mi acoperiş
peste pagini udate cândva de ploaie.

monologul unui trifoi cu trei foi

ne-am împletit
până am format rădăcină comună
în grădina lui hades
pentru că nu există respiraţie fără moarte.

pe rădăcină
au crescut mai multe flori
decât am învăţat noi să numărăm
şi atâtea buruieni
încât grădinarii ezită să mai înceapă
plivitul.

deasupra florilor, ne cresc copaci.
copaci tineri
care abia acum se încarcă de fructe
şi încep, încet, să cuprindă lumea
într-o binecuvântare de umbră.

şi uite, uitaţi-vă bine
cum deja ne cresc ramuri tuturor
chiar dacă nu suntem toţi verzi
întregul an.

minunat, tună
şi ni se ceartă frunzele.

ne este atât de uşor să cădem în vânt.
dansăm pe ritmul pierderii
din cauza refrenului obsedant
şi nu mai ascultăm
muzica de fond a paşilor împreună.

ce ştim noi
despre sevă?

cât suntem de acord
să auzim
despre seminţele de adevăr
şi cum se plantează ele
ca să ne înflorească iubirea?
cum ne putem face fotosinteza
când avem un singur soare
şi, orbiţi de strălucire, nu mai privim
cum ne înverzim unul pe altul
în fiecare clipă?

viaţa este molipsitoare
în grădina asta.

iar când vântul ne îngenunchează,
eu văd un cor de frunze
care fac repetiţie pentru concertul existenţei
de-a lungul întregului curcubeu.

da, am primit furtuna
cu braţele deschise
în măduva oaselor;

acum e timpul.

ne amintim că suntem
împreună
într-o grădină destul de paradisiacă
şi ia multă răbdare

să atingem cerul
cu vârful fructelor noastre.

invitaţie la autenticitate

astăzi mă gândesc la noi
ca la un spectacol de umbre.

îmbinăm
partea din lumina mea de care mă ruşinez
cu acel întuneric din tine care mi se asortează
şi îmblânzim
raza de întuneric care mă spintecă
cu acea picătură din lumina ta care umple paharul ochilor.

copiii râd pe pământul dinăuntrul nostru.
e bine. atât de bine
când ne punem împreună
în puzzle-ul mişcător al vieţii
ca două piese care, deşi nu vor rămâne de-a pururi una într-alta,
în momentul ăsta dau esenţă unei capodopere de pictură.

hai. hai cu mine
să construim din noi înşine
o constelaţie, să creştem împreună
până devenim o zodie nouă
în care nu credea nimeni
şi să prezicem viitorul
pe care nimănui nu îi va veni să creadă
că îl trăieşte.

îmi dai voie
să prind rădăcini
destul de adânc
în tine.

şi uite-aşa, ca un dans echilibrat
al anotimpurilor
între amintire şi uitare -

noi înflorim într-o îmbrăţişare.





Foto: Oana Nedelcu

ars amandi

(actor pe scena iubirii)





mă constelez în jurul tău -
o colecţie de euri posibile.

mă fac halou
şi reuşesc să transmit
orice în afară de ideea
că ai fi sfânt.

strălucesc.
eman lumină cenzurată
cum cred că ţi-ar plăcea ţie,
ca o mie una de lumânări
cu flacăra mică în vânt.

joc numai rolurile importante
în piesa vieţii tale
şi dacă dintr-o întâmplare nefericită
au câştigat audiţia actori mai buni, mai umani, mai calzi decât mine -
nu-i nimic! fac teatru mut
ca obiect central în decorul
unde actorii mai buni, mai umani, mai calzi decât mine
joacă punctul culminant
în piesa vieţii tale.

repet la infinit
fiecare îmbrăţişare şi fiecare sacrilegiu
din oraşul relaţiei noastre.
mă reduc la o singură propoziţie
perfectă
sau memorez milioane de replici
pe care s-ar putea să ţi le recit cândva
ca şi cum ar fi povestea vieţii mele

căci atunci când mă constelez în jurul tău
şi încerc să te conving că tu nu îmi eşti rai
în timp ce beau ambrozie din fiinţa ta,

nu accept să fiu pentru tine
nimic altceva decât un eu de colecţie.

miezul statornic al călătoriei

vreţi să fiu o mare fără maluri

dar astăzi simt
în toate valurile şi în toţi curenţii
cum mă fac mică
imediat ce vreo scoică
se împodobeşte cu câte o perlă din plastic
şi mă trage de insule
să vin cu ea, să cucerim uscatul împreună.
să îi împrumut coroana mea din oase de delfin.
să fim împreună regina lumii
iar tot ceea ce este lumea să facă parte din mine
ca un titanic înghiţit pe nemestecate
cu bogătaşi şi călători clandestini deopotrivă
prinşi în gingiile mele
slăbite de prea mult da
şi prea puţin spaţiu în care să curg.

astăzi simt
clar
de parcă mi-aş fi luat vacanţă
şi aş fi pornit într-o croazieră
pe cerul
propriei fiinţe.
simt clar
în fiecare picătură de mine
că sunt mare.
eu sunt marea vie.
freamăt de conştiinţă
şi curg, curg mereu
ca un drum care se construieşte pe sine în pântecul lumii
numai de dragul de a fi.

astăzi înţeleg.

mai degrabă decât orice înger de ocazie,
am nevoie de maluri.