dosar penal pentru tanatofobie (despre anatomia unui jurnal)

îmi iau amprenta dentară a sufletului
cu cerneală, pe o foaie groasă de cuvânt
să rămână-n arhivele vieţii pe termen nedeterminat
dovada
a cât şi ce a muşcat inculpatul din feliile de ieri
comparat cu cât şi ce muşcă din chifla de astăzi
cu soare fiert
în lumină proprie, deşi poate nu ştie.
poate că domnul suflet
s-a obişnuit cu închisoarea, şi-o fi tatuat deja
un scorpion pe umărul drept şi poate
îşi imaginează chiar acum că orice urmă de binecuvântare
se datorează doar
îngerului care îl mângâie cu privirea
prin opacitatea lui mâine întinzându-se peste azi şi ieri
într-o îmbrăţişare de stele cu flori cu noi,
când, de fapt, îngerul îngenunchează cu oglinda-n spate,
rugându-se la reflecţie
să-i arate celui care nu se vedea pe sine
că mesagerul lui dumnezeu vine de fiecare dată beteag:
o aripă îi aparţine inculpatului
şi singura acuzaţie care i s-a adus vreodată este aceasta,
de a-şi fura propriul timp
sperând să păstreze eternitatea fiecărei clipe.

condamnare la moarte

localnicii cred că e legal
să potrivească o săgeată din mătasea nopţii
într-un arc de tăcere
şi să ţintească. vârful umezit în venin
să îl muşte pe vinovat
de piept şi să-i ajungă
până în miezul inimii. prin ochii lor,
el deja nu mai este om. poate nu a fost niciodată.
poate, dinainte de a se fi născut, îi era scris
în sânge
ca direcţia vieţii sale să fie nici mai aproape, nici mai departe
decât vârful iremediabil de ascuţit al acestei săgeţi.
localnicii i-au votat unanim executarea
conducătorului care îi reprezintă aşa bine
încât li se face şi lor ruşine să respire;
constituţia poate opune rezistenţă numai cu o mână
de cuvinte, iar un avocat abil jonglează cu firimiturile de literă
fără să-i scape niciun atom de idee
prin spaţiile dintre degete sau prin vreo crăpătură din argumentare.

în satul ăsta, se dă spectacolul
ultimului apus
şi localnicii fac treburile casnice
necesare
ca niciodată să nu se mai repete
afurisitul de răsărit.

avocatul apǎrǎrii

îmi amintesc şi astǎzi -

tu mi-ai fost stâlp
de la început

şi mi-ai ţinuit
acoperiş deasupra capului
când eu plouam torenţial
în mine însǎmi.

pe tine niciodatǎ nu te-au intimidat
glumele de prost gust
pe care le-am învǎţat cuvânt cu cuvânt
când eram micǎ, în loc de poezii.

nu ai cedat
nici în faţa sumedeniei de probe
care pǎreau sǎ îmi dovedeascǎ
vinovǎţia,
nici în faţa vreunui artificiu tehnic.

deşi inferioritatea mea era molipsitoare
şi tu aproape te-ai pierdut odatǎ cu mine
în vâltoarea ruşinii,

ai înotat alǎturi de mine
printre toate pietrele
şi toate lipitorile.

mi-ai modelat din suflet
o metaforǎ nouǎ

nemişcat în credinţa ta.

tu îmi eşti stâlp:

mǎ susţii
pânǎ la norii
pe spinarea cǎrora
creşte ca o cocoaşǎ frumoasǎ
raiul

şi ştim amândoi, ca o lege nespusǎ,
cǎ eu trebuie sǎ susţin pledoaria finalǎ

în cuvintele pe care le-am rescris
cu tine ţinându-mi acoperiş
peste pagini udate cândva de ploaie.