vanatoarea de vise

si zambim

de parca n-am sti mai bine
sau de parca noi am sti cel mai bine.

*

uneori nu mi-e usor
sa ma intorc spre soare.

uneori mi-e greu
sa raman cu sufletul impacat
in soare.

uneori, vreau doar
sa se intrepatrunda
intunericul meu cu lumina ta
si lumina mea cu intunericul tau
ca si cum nu ar exista
vise protejate de lege.

*

stiu
ca tu joci curat

si vreau
sa te am intr-o fotografie
lipita pe pleoapa mea,

sa dansez cu somnul
coreografia fiintei tale.

*

hai, vii? e sezonul viselor
si, macar o data,
am nevoie sa vanam impreuna.

pe oricine iubesti

a)
pe oricine ai iubi
sa numeri in fiecare dimineata
aurul pe care tu il imprastii
pe cerul lor, sa ai mereu in vedere
ca nimeni in afara de mine
nu te iubeste pe tine
cu cerul tau gri, cu norii tai, cu luna ta plina
si inima ta nu-i buna de nimic in ochii lor
cand e de bronz.
pe oricine ai iubi,
gresesti.

b)
pe oricine iubesti,
iti poti cantari sufletul in fiecare seara
si vei vedea ca de fapt tu esti
24 de carate si inca un pic
iar viata ta e lumina, e bine, esti
aurora boreala
cand te simti tu insati, plina
pe cerul lor,
fii binevenita
ca odihna dupa o zi grea.
da-ti voie sa primesti
pe oricine iubesti
chiar daca uneori pari de bronz.

genunchi de invinsa

odata credeam
ca juliturile sunt semne ale epocii romantice
din istoria mea
si ca toti vor vedea cat de mandra am fost
sa-mi port umerii cazuti ca un sal rupt
in fata ta
cu pumnii stransi intr-o rugaciune tacuta,
fara raspuns.

odata traiam
viata in alte cuvinte:
oarba si fericita, cantam fals ca soarele rasare si apune cu tine
oricine ai fi fost tu
si indiferent
daca ajunsesem sa te cunosc.

cand de fapt, am oase de invinsa
iar singuratatea imi pulseaza in sange
si le sopteste doctorilor prea buni
ca tine
ca desi mi-e dor de fata aia
care culegea nectar din florile copacului vis
si-si intepa varfurile degetelor in spini,

nu ma mai intorc

si daca picioarele care tremura drepte si infipte-n pamant
de-a dreapta ta
transmit acelasi mesaj intr-o limba straina,
snoaba -

nu vreau sa stiu.

e chiar bine asa, sa ma nasc si sa mor
deja invinsa
incat nimeni niciodata sa nu ma surprinda
in fragrant delict cand iti ating inima si las
amprente.

nu de alta; amprentele mele se sterg usor. de ce as vrea sa stiu?

chinurile nasterii (o pagina de jurnal)

ma plimb printre paginile
ca o cursa cu obstacole
in cautarea ta
saptamana de saptamana, cuvant de cuvant.
din cand in cand cad
si-mi julesc zambetul
iar unele zile mi se strecoara pe sub ochi
prea incet, abia simtite
si ies din mine nude si deschise
in forma de lacrima.

zbor peste paginile
ca un cer rapit de ceata
sa ma regasesc
pe mine, adevarata in fata ta.
din cand in cand ma simt
prea insorita sau prea ploioasa
ca sa mai scriu povestea asta
care, odata evacuata din piept,
nu-i decat o bucata cruda de text.
unele nopti ma cara-n spinare
prea repede, ca soimii
pe care, cu bratele confuze de la mirosul somnului
ii cuprind
si nu mai apuc sa pun picioarele pe pamant.

ma inec in paginile
mai mult despre noi decat despre cum am crescut eu langa tine
si mai putin despre tine decat despre mine,
ca un astronom in prima misiune
desi reiau ritualul de a te sti asa cum esti tu in mine
luna de luna, silaba de silaba
si mi-e greu, mi-e greu
travaliul asta imprecis
cand vad ca inca nu stiu sa inot
si inca nu imi permit sa te cunosc.

paginile astea patate de jurnal
si mainile mele murdare
sunt cursa mea cu obstacole
pe baza unei harti
desenate in cerneala invizibila.

terapie (cu ceai de frunze moarte)

vreau sa stii
ca mi-ai lasat
un pumnal vopsit cu sange
in par
data trecuta si-nca de vreo doua ori
desi nu-mi mai pasa ca rosul e la moda
si eu m-am razbunat tacit
manjindu-ti copacii din fata blocului
cu lacrimi si scrum de lacrimi
prea asfintite, prea sincere sa le plang
impreuna cu tine.

asta este o rana plagiat.
n-am timp
pentru atata leucoplast spiritual
si nu-i treaba ta
cum mi se lipsesc degetele
de sufletul tau
ca de un abtibild cu lipici expirat.
hai mai bine sa vorbim
despre umbrele plopilor din copilaria ta!

am nevoie de la tine
de un strop de soare
care ti-o fi ramas prin buzunar
din vreo ora pe care am petrecut-o
amandoi cu inima goala in ochii deschisi ai celuilalt.
am nevoie macar de steaua
care desi nu-mi lasa foc pe retina, ma incalzeste
asa ca te rog, da-mi voie
sa-mi fac fotosinteza asa cum stiu
iar dupa ce norii se prefac in ploi de bucurie deasupra noastra
ne putem vedea de umbre,
de lucruri serioase si vechi, ca zilele mele fara tine
si cladirea unui nou spectru vizibil
dincolo de pata mea oarba.

pe bune?!
zilele tale fara mine
sunt tot ce conteaza
si nu uita vreo clipa
ca te bucuri doar de un soare alergic.
umbra pe care o faci pamantului
nu imi cuprinde conturul
iar tu nu ai voie niciodata, niciodata
sa ma intrebi ce nuante vad eu
si-n ce nuante as prefera sa fiu singur.
eu locuiesc intr-o luna plina
la care nu vreau nici sa incerci sa zbori
nici macar ca sa-mi spui
ca ti s-au vindecat gaurile negre din inima.

si daca eu prefer sa fiu langa tine
aici si acum, sa invat
cum se merge dreapta si invingatoare
alaturi de cineva?
daca eu vreau sa ma imprietenesc cu umbra
si sa vad acolo
macar un ciob mic ramas din lumina ta?

gresesti.
eu vreau sa-mi spui
orice ai avea nevoie in afara de ceea ce ai nevoie;
nu vezi ce bine? ai dreptul sa respiri orice
in afara de atmosfera respirabila.
tu nu-ntelegi?
eu nu vreau sa ma inviti in gradina ta
iar daca pasii mi-au ratacit vreodata
pe nodurile cararilor tale, era doar un moment de trecere.
in sinea mea, eu stiu mai bine
ca tie iti trebuie
terapie cu ceai de frunze moarte-
poate doar cu o lingurita de zahar in plus, asa, sa faca banii.


... si tot nu stiu ce s-ar intampla cu mine
daca as lasa ceasca asta jos
si mi-as turna din ibric o viata noua, aburinda;
ce s-ar intampla
daca mi-as lua alt nume si m-as duce haihui
si ti-as lasa tie gradina asta plina de balarii
sa vezi daca o singura lingurita de zahar
face intr-adevar sa alunece mai bine pe gat frunzele moarte
si daca chiar e de ajuns o ceasca de ceai si un la revedere de gentleman
ca sa mi se ia frigul de pe piele.

tot ce am

imi esti alaturi
cum ii este cerul instelat lacului

iar in undele mele cele mai sincere
vad
ca nu am avut niciodata lumina proprie
si nici pasarile nu-mi zboara pe frunte -

ai fost mereu tu

tremurat
in vocea mea care crapa de zi -

nu-mi esti nici macar acoperis
si bratele tale nu-mi sunt acasa
nici macar cat un nor in care
se retrage soarele obosit.

asa sunt eu:

nu am decat
pleoapele tale
inchise strans
peste sufletul meu

sa nu ma vezi
mai mult decat este
absolut necesar.

puzzle

ca piesele unui puzzle
ne punem impreuna
sa redecidem constelatiile
si omul care va descoperi focul
si un pamant mai rotund.

ne lasam parti din suflet in cutie
pentru ca nu a venit timpul lor
si nu ne-am gasit unul pe celalalt
in locul potrivit
iar cand schitez zambetul tau
pe hartie in creion cu mina fragila
imi reneg propria umbra si iti jur
ca niciodata nu o sa te orbesc
cu lumina din ochii mei.

jucam la cacealma
cu o mana de cuvinte drept miza
chiar daca uneori tacem
surdomuti intr-o limba afona
mai degraba decat perfecti si sanatosi

iar pana ne inseram ca doua zile pline,
suntem de ajuns asa, cu jumatate de soare
cand reinventam lumea si

ne punem de acord ca doua piese de puzzle.