vocea pietrelor
mă strigă
de când eram mică.
acum când au ecou în mine
toate cuvintele voastre mici
din care faceți un zid mare
pe care doar eu îl aud
cum se târăște între noi ca un șarpe veninos
să îmi continui vorba?
aș vorbi într-un grai uitat
despre turme de elefanți
și triburi de foc
și valuri diferite care se țin de spumă
pe aceeași mare -
în acele vremuri nimic nu ne spărgea rândurile.
eram un munte toți împreună
dar carnea de pe noi este prea tânără
să își amintească.
sunt singură într-un război
de țesut valuri după șablon,
bijuterii din fildeș și apartamente de lux
sub poduri umede, care scârțâie la fiece pas
unul spre altul.
să emigrez în soare?
m-am îndrăgostit de speranța înceată a pietrelor.
dar dacă plec, mă va mai primi doar iarba
galbenă-ars, cu fire înalte și despicate.
oare cât timp îmi voi
mai putea citi viața
în limba potrivită
măcar dimineața?
Întunericul, liniștea și iarba.
Pământul nebărbierit,
mama care nu a fost
și brațele de piatră.
Fără verbe. Aproape fără spațiu.
Dar strălucim mai puternic în amintiri.
Am inimă de flori și brațe de piatră.
Sunt loc de odihnă pentru cei fără adăpost.
Sunt o rugăciune către nimeni
lungă cât o picătură de rouă înghețată.
Ești fiecare fruct dulce care îmi crește
ca o mângâiere pe obraz
din rădăcini hrănite cu carne din carnea ta.
Să mă simt vinovată?
Tu te constelezi pe cerul fiecărui zâmbet
pe care îl greșesc mai mare
decât am știut să îți arăt ție vreodată.
Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.
Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele
când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
nu peste douăzeci de primăveri
că-mi poartă noroc părul de argint.
nu ca din seninul
privirii unui oarecare întâlnit la timpul potrivit.
nu cu aroma amară a resemnării
că vreau să las celule din mine
ca niște urme vii de poveste într-un univers rece
pe o planetă cât un purice.
nu pentru că mă tem de singurătatea
a două picioare bătrâne
într-o iarnă pe care nu știu dacă o apuc
barca înceată a corpului meu
savurează lacul adânc al vieții
și inima mea vâslâ și peisajele prietene
ajung. mă umplu de soare.
sunt picătura de ploaie în care se joacă toate culorile.
nu înseamnă nu
chiar dacă îl rostesc cu toată gura
și pe limba ta are textură aspră, de necrezut.
uneori speranța înseamnă să mă așez
pe un trunchi de copac
și să inspir toată pădurea
fără să vreau să îmi schimb drumul
sau să fac o aglomerare urbană
din ceea ce este sălbatic în mine.
spațiul meu sigur este
respirația ușoară în cor
când te așezi lângă mine pe trunchiul de copac
și stăm împreună și nu îmi spui
nici cu o urmă de sprânceană ridicată
că nu-ul meu limpede, centenar
ar putea fi doar un pui de da.
E spațiu în liniște.
Se dau la o parte stelele mincinoase
și rămâne universul rece. Inima mea
în buzunarul exploziei din care s-au născut toate.
Din care s-a născut moartea.
E adevăr în liniște. Umed. Cald.
Uman dincolo de granițele naturii.
Suntem prizonieri în proprii sori.
Tu, liberă, pasăre nocturnă, albastră
până în miezul unei găuri negre.
Astăzi inima mea te cântă. Un cor de tăceri.
Ce altceva?
Când ne vom reîntâlni, voi fi și eu
un fascicul de lumină.
