După

inima mea îți știe ritmul.
îți are vocea în sânge.
curgi încă în mine
înghețat
blocat
permanent
fără mișcare & fără încetare
te-ai așezat în mine
irepetabil
ca un fulg de nea
și ai crescut
mi-ai ajuns până peste cap
și rămâi în mine
diapozitiv
într-un aparat defect
din fabricație. 

frunza de noiembrie

pe marginea

frunzei de noiembrie -

amintirea zăpezii.

într-o ruptură

galbenă-murdar,

parcă întreaga pădure

se vaită

de durerea copacilor tăiaţi.

prin suprafaţa

uleioasă, pământie, dulce

respiră pierderea

şi pariază

că nu va putrezi

nici primăvara

viitoare.

vântul

ridică praful

de pe rugăciunea mută:

dă, doamne, să

nu se mai nască

niciun verde

în lumea asta sortită ruginii!

încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

ultimul întuneric

e o nostalgie acrișoară
când spui la revedere ultimului întuneric.
noaptea își pune în pungile de plâns de sub ochi
stelele și liniștea și fără să articuleze vreun cuvânt
pleacă
deși tu încă aproape nu știi
ce să faci cu toată lumina pe care ai descoperit-o
adânc în tine.

e o ironie a sorții
când crezi că te desparți de ultimul întuneric
tu, deal sprijinind soarele
care te scurgi picătură cu picătură de rouă
spre răsărit; tu care habar n-ai încă
ce beznă poți duce.

noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.

inspiraţie

parcă te naşti direct din durere,

nu din femeia pe care o doare.

cu dinţii tăi de lapte

şi cuvintele tale stâlcite

tu tai mai adânc decât cuţitul.

intri în mine mai adânc decât fundul oceanului.

mă botezi cu sânge din sângele tău

până mă dizolv în tine

şi când îmi dau seama că am uitat cine sunt - iată poezia!

când nu urli.

când colorezi luna cu carioca albastră

şi îmi zâmbeşti cu subînţeles.

când îmi primeşti furia-sugar făcând nani

şi o priveşti ca pe un cadou.

când îţi erupe răbdarea pe faţă

în riduri pe care nu le-ai ascunde

nici dacă s-ar sfârşi lumea.

tu mă umfli ca pe un balon de iubire.

îmi desfaci nodurile

şi eu mă metamorfozez într-o cameră largă şi moale

înăuntrul meu. acolo,

dacă nu stau atentă, cu mărunţişul

murdar de vorbe de duh pregătit în mână -

iată arta tăcerii!

inspiraţie, eşti

ceea ce nu se vede. dedesubtul cărnii.

dincolo de ochiul care plânge

ori de inelele de sub el, suveniruri din zâmbet.

tu mişti în mine.

palmele care aplaudă nu te cunosc.

coardele vocale străine, care te neagă,

nici nu te bănuiesc.

ghicitoare într-o sticlă pe mare

aud greierii

cum tac.

deja le pun nume.

le cânt de leagăn

ploi care încă nu

au atins pământul.

*

hainele mele, neşifonate,

sună a zăpadă abia ninsă

călcată de fulgi.

le mângâie aerul.

creierul meu foloseşte aerul

ca pretext, context de iubire.

ecoul e dulce în mine. ecoul

-iubire.

*

alteori, viaţa sună a

ploşniţă de câmp.

pierdută între treizeci

de zig-zaguri

de zgomot

de dragul şi de urâtul zgomotului

atunci mă arunc

în miezul bâzâitului.

mă confund

cu apocalipsa cât o afină.

am aripi. rătăcesc

în dinţii altora.

între cuvintele altora.

o pată pe un zid alb, în devenire -

şi pentru ce?

nimeni nu mai înţelege

măruntaiele întrebării

cu care mă confund.

cineva spune, totuşi,

nu există răspuns.