vindecătorului otrăvitor:

tu eşti muzica

pe ritmul căreia

se moare

pentru că din inimă

ţi-a crescut o vioară

în loc de sânge

şi tu ai fost prima voce

a copilului din mine

care s-a născut fără a şti

plânge.

scindare în pași de dans

aud o voce -

curge ca valurile 

dansând cu pământul desculț.

vocea vă cheamă 

încolăcită-n șoaptă. 

nu vă seduce. vă invită

să intrați în ea ca într-o mânăstire

dedicată propriului suflet. 

nu este vocea mea. 

este vocea unui oarecare „cui”

liber și senin. da, are riduri întregi de seninătate pe față

și își cunoaște numele. și își pronunță încrederea.

deschid gura. 

nu simt aerul când intră ca un confident taciturn. 

apăs clapele de pian cu cortexul

care le-a crescut urmașilor mei ca o declarație de iubire

pe care eu nu am prins-o în cupa urechilor

și totuși se vede în circumvoluțiuni și sinapse împletite

că cineva, cândva, s-a strecurat pe bulevardul inimii mele

și a dormit acolo pe o bancă, în frig, măcar o noapte

deși avea casă luminată și-l aștepta supa caldă 

și iubita care nu avusese timp să îl piardă.

nu este destinul meu 

că nu mi l-a citit ghicitoarea-n palmă

și nu seamănă cu cărămizile mele

așa cum cădeau razele stelelor pe ele

în stilul în care mi-am construit eu din ele

istoria.

mă deschid spre infinit

și aud o voce

care mă cheamă dinainte de timp.

care mă întrerupe blândă 

ca o seară de toamnă în care n-a murit nicio frunză

când insist 

să îmi fac bagajul și să îmi fac acasă dintr-o gară la întâmplare

sau că nu ar fi 

decât o cârpă murdară și uzată

vocea mea.

pentru că ți-ai imaginat că ai dăruit și acum pretinzi doar să primești

tremură carnea pe mine în formă de cântec. 

îmi atârni tu de omușor ca de ultima speranță

să te spânzuri. mă vezi ca prin ceața

basmelor pe care ți le spuneai singur la culcare

în care binele învinge răul

și tu ai răpus vrăjitoarea din mine

și nici nu încap în vocabularul tău

cuvinte mari ca inchiziție sau

persecuție (decât dacă ți se năzare c-am dat eu în delir

și te-am părăsit pentru o halucinație) sau

respons-abilitate (decât dacă-i a mea și

mi-am lăsat-o intenționat, ca din întâmplare,

pe vreo bancă în vreun parc în vreun oraș

în care poluez și eu ca toată plebea).

nu. tu ești charisma îmbrăcată în ochi înflăcărați și mușchi de zeu. 

ție îți este destinată liniștea - pe care tu o transformi în aur

când faci gargara cu ea. tu faci minuni 

din tăciuni aprinși și incendii care mă ard de vie,

tu numești asta purificare și îmi strigi din izvorul tău cu acces interzis săracilor

că am destulă apă în suflet

și că moartea, din unghiul tău ascuțit de vedere, este doar naștere.

cântecul meu e de sânge, domnule păpușar. 

cântecului meu îi scârțâie încheieturile de când mi l-ai repetat fals. 

s-a zgâriat discul și nu mai e nimeni să-l repare

iar silaba care se tot repetă nu este decât 

o șoaptă înfiorătoare, o șoaptă albă ca noaptea

de renunțare.

frustrare #2

țipătul meu are gust de liniște cu struguri negri

pe limba cui nu îi atârn de suflet, grea ca moartea.

mă pot arunca fără parașută în timpanele lor

și cad fără să mă opresc, nu există nici podea, nici fracturi,

nici sânge. este căzătura perfectă, fără impact, 

ca și cum nici nu aș fi căzut. ca și cum mă confund cu josul

în ochii mici ai celor care nici măcar

nu își dau seama că există o masă curgătoare 

sub tălpile lor care nu au dansat niciodată

pe ritmul adevăratei singurătăți.

rupturi de hârtie

m-am săturat 

de cei care vindecă pe hârtie

și în tridimensionalul lor arămiu

doar ucid fântâni, le lasă uscate 

ca pe niște cadavre de promisiuni

fără să le înlocuiască măcar

cu o sclipire în vreun colț de zâmbet

rotund. 

*

am obosit 

să îmi car vocea după mine

în formă de păduri tropicale defrișate

ca un pumn de oameni să audă

că, parcă, mi-a scos sufletul o șoaptă

cât o rană ascunsă sub armură

doar că nu o ascunsesem

și era țipăt

dar numai cerneala mea

pare suficient de albastră

să fie plânsă

drept sânge.

*

am albit 

ca un soare care nu vede nicio altă cale 

de ieșire ,

am albit de când aștept

ca celuloza pe care mi-am (des)compus-o din rapsodia inimii

să valoreze cât o fracțiune din celuloidul în care tu te-ai

oglindit.

Anunț: Lansare de carte „poveștile Mingii de Foc”

Dragi cititori,

Public acum, după 8 ani de blog, prima postare care nu este o creație literară, pentru a vă invita la lansarea cărții „poveștile Mingii de Foc” - o poveste-mozaic din poezii, pornind de la planul transgenerațional, prin diade, spre planul individual. Este vorba despre relații, despre cât primim și cât învățăm să primim respectiv să ne oferim,despre suferința lipsei de acordaj și intimitate respectiv impactul asupra dezvoltării propriei identități și despre o cale vie către vindecare și creștere personală. 

Invitați:

Ana Barton

Bianca Savu

Ilinca Tărbujaru (psihoterapeut)

Ne găsiți la Gaudeamus, duminică între orele 14 și 15, la standul editurii Shah Publishing, standul 395, etajul 3 deasupra intrării principale. Iată o hartă a locației aici, pentru a vă fi mai ușor să ajungeți la stand. 

Vă aștept cu drag!

un motiv suficient de bun

tu nu știi cum e să ai

un motiv suficient de bun ca să-i dai papucii sălbatic

patului ca unui iubit care se ține scai

de brațele tale stafidite de timp 

parcă pierdut, parcă îndulcit artificial.

tu nu știi cum e să pierzi

un motiv suficient de bun ca să tai 

pe cord deschis și cer de noapte

toate speranțele deshidratate care îți stau în cale,

să lustruiești cerul cu dinții și cu disperarea ta

până nu-ți mai rămâne decât, în palma deschisă, 

un strop proaspăt de claritate.

tu nu știi cum e să te ții cu măduva spinării și cu toată durerea

de un motiv suficient de bun ca să îți dezmoștenești renunțarea,

amețeala, amenințarea din măruntaie, uitarea și capitularea

în fața cuceritoarei găuri negre doar pentru că odată ca niciodată

ți-a fost prinț și ți-a picurat căldură prin ceața din inima ta orfană

cât să te ridici din moarte și să lași urme de viață înflăcărată

oriunde treci.

tu nu știi, nu ai cum să îmi înțelegi doliul ăsta abstract,

pentru că tu ești un motiv suficient de bun pentru existență,

sens într-un univers neutru.

tu doar întinzi un deget lung de aer în corpul tău,

buzunar de carne caldă, lărgit de simțire,

și acolo te regăsești

ca un copil de-ce care, în loc să îmbătrânească, 

s-a construit din propria voce fragilă

până când nu i-a mai trebuit niciun alt pentru-că.