elogiu celui care a iubit deșertul

s-a rupt sunetul surd al clopotelor

     (mi-a auzit vocea 

     și s-a dus

     sub tălpile hadeșilor anonimi

     din inima mea

     pe care el o iubea).

a urlat biserica sub greutatea sufletului său.

a capitulat.

s-a topit.

transformat în ploaie

și evaporat, deși i-am spus

cât eram de sete

și de câți ani așteptarea ...

clopotul amuțit s-a retras

într-un colț din călcâiul meu

de teamă să nu frângă în mine

mai mult decât setea.

de acolo îmi veghează pașii de nisip.

ridicat la rang de ecou,

el nu mai este clepsidră.

nu mai este soare dogoritor.

nu îmi mai inundă camera îngustă a ochilor

cu suspine suspendate în vid.

*

acum este.

doar el.

o urmă de divin în mine.

un delir care dă în dans.

ritm de tobe izvorât

din eul meu liric.

cu premeditare!

rod cărți una după alta
cu incisivi de foc,
doar să nu mai fie pagini necitite
între care să te caut ...

pe tărâmul așteptării

pe tărâmul așteptării
clipele sunt elastice.

exiști atunci și acolo
până când se va contracta lumea
destul cât să ajungi
măcar la un ciorchine de speranță acră
în imperiul lui aici și acum.

constelațiile, vai! constelațiile
ți se șterg din suflet
- sau cel puțin așa pare -
pentru că pe ferestrele tale
a plouat prea mult.
a plouat acid din izvorul de iubire
și nu mai știi de unde să iei apă vie
în lumea ta moartă.

pe tărâmul așteptării
crezi în superstiții:
ziua de mâine. nume de străini.
cărți confundate cu gramatica realității.

trebuie să crezi
pentru că altfel nici un nebun nu ar sări
peste hăul care este
tabla asta de șah pe dragoste și pe scârbă
între disperare și strigăt de ajutor.

portretul extraterestrei

iat-o! invizibilă,
se împiedică de sunete microscopice.

locuia într-un castel de iubire,
dar ajunsă pe pământ, al șaptetea val al vieții
i l-a făcut țăndări de spumă. surprinsă,
s-a privit în oglinda cerului, ca un ocean secat.

aproape a crezut că se transformase
într-un om defect între oameni defecți.

*

are coarne de fier
prin care simte mirosul de indiferență
al ceții.

bolnavă de gravitație, acum -
ea atrage alte lumi numai în doze mici.
nu dă dependență.

rozul său înnăscut s-a dovedit
a nu fi incurabil. doar un moft al fotonilor.

*

îi curg bale de mătase. și le trage din gâtlej
ca pe niște urlete-avortoni.

le face cadou pământenilor
crezând că aceștia îi vor putea desluși,
printre hieroglife și ani lumină,
sacrificiul din dragoste
ascuns între celulele de foc și picăturile de dezgust.

*

extraterestra vede prin păr.
recunoaște inima omului drag prin fire albe, pietre funerare
și puncte în care celălalt a rupt tăcerea, a spart regulile,
a ucis universul pentru ca să vadă
cum soarele privește înapoi către ea
chiar în timp ce apusul îi străpunge epiderma de căldură.

*

locul extraterestrei este oriunde, dar nu aici.
în niciun aici. acasă al ei s-a mutat,
din cauza zborului său nemulțumit,
într-un orizont destrămat precum cuibul rândunicii.

un departe ce mai poate doar
să șoptească.

*

ea aude prin piele.
aude doar când o doare.

aude ecoul morții
din dor de casă.

aude proprii pași
care deja au pornit
la drum.

execuția

pe holul steril

către sala unde poposesc atâția nefericiți

în drumul spre locul unde poveștile lor devin stele

și visurile, luni noi din care nu se vede nimic,

pășesc și eu - cu demnitate, pentru că meriți

tu, cel care mi-ai arătat

explozia de înfloriri care poate fi viața,

să plătesc scump păcatul capital

de a mă fi născut greșit,

roz bombon cu pete de negru în lumea asta de griuri.

prețul universal: un singur pas și apoi nici un altul.

vino, iubite, și rupe din mine

această ultimă înțelepciune-

singura petală da pe care ți-o pot oferi

sufocată între umbrele noastre și rușinea mea.

rapsodia unei insule

vreau să prind clipele nărăvaşe din zbor.

să le sucesc gâtul. să le curm zumzetul

care mă trage pe unda unui sunet

tot mai departe de tine, cu fiecare hertz.

mi-am pierdut capul în gravitaţie

ca într-un ciorchine de nori.

astăzi mă plimb pe malul unei singure lacrimi

în aşteptarea celui mai spectaculos tsunami

între picăturile căruia te voi mai vedea numai pe tine,

neînfricatul

care mi-ai primit sufletul pe cale de dispariţie

în adâncul ochilor tăi.

textura unui singur pas

în pragul amintirii

mă împiedic

de o mare

de sunete albe

între care limbii mele de plumb

îi este groază și-i este gheață

să înoate.

*

stelele țineau doar de frig

decorului cu zăpadă

și cu urme de sânge

și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu

zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie

se ghicea, din când în când,

pe fereastra vindecată definitiv

de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină

și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.

se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin

la tavan, să fie la înălțimea

norilor țesuți de sufletul lui proaspăt

pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.