excursie în stomacul domnului vezuvius

mă arunc
în miezul limbii
ca un gust fără nume
sau cu nume tocit
de toţi vorbitorii
fără sens, netăcătorii.

lumânări în loc de corp
şi flăcări în loc de suflet,
magma lui vezuvius
a lăsat omenirii o moştenire
de preamult
în monede ieşite din uz

şi cum însuşi aurul face riduri,
n-are rost să sap în mine
după virusul istoriei,
după febra sensului,
după numele gustului care sunt
când papilele gustative au fost abolite

ca nişte cărţi periculoase
în imperiul oaselor.

imnul nicăieriului

molia
evadează din sine -
trece de toate zidurile
ostile, din piatră, îşi rupe
aripile în straturi imperceptibile
de zbor şi de uitare a zborului.
molia evadează din sine
cu un zâmbet amar-acrişor
pe piciorul stâng -
către ceea ce a crezut din toată
micimea inimii ei
că era
lumină.

moarte cu cremă de cappuccino

se contractă
Timpul
a jucat la cărţi şi a pierdut
s-a pierdut pe sine
ca o zebră beată între roşu şi verde

moare Timpul
şi îngheaţă ritmul în sângele dansatoarelor anorexice
îngheaţă luna în pas alergător pe cer
urlând la lup
mi-e foame
de secetă
de secunde la plimbare pe cadranul unui ceas vechi
şi mi-e dor
să mai însemne ceva cuvântul vechi

acum nici culorile
nu se mai şterg

au fost aşa
palide ca o lumânare neaprinsă
dintotdeauna

magie neagră involuntară

crucea
cu ochii închişi
ghiceşte în palma
unor fragmente de nimic,
şopteşte în barbă
numele tău
ca pe o incantaţie -

magia neagră, involuntară
ca un spasm muscular
când alerg prea mult după cai
verzi cu picăţele de nicăieri
pe pereţii bisericilor în care nu cred
(dar mă rog) îmi ţâşneşte din schelet.
mi se crapă oasele
sub presiunea vieţii tale -
o tonă de porţelan extra fin
în grija toreadorului … bravo,
aşa creativitate! aşa sfârşit în spirală
care împlineşte zece ani şi merge spre
infinit!

oare cât mai are rost să credem
în bau-bau?
flirtez cu nemernicul
întuneric-în-loc-de-carne
de prea mult timp fără succes mai mare
decât
o firimitură de zâmbet scârbos în colţul gurii.

da, ştiu, sunt mesia în ţara orbilor surzi.
acum vreau doar să mă târăsc un minut. am zburat deja
prea mult pentru cineva care nu
a avut niciodată aripi.

Piscina

faci sărituri de la trambulină
în poezia
cu apă adusă din marea neagră
în cerul gurii
şi mă priveşti cu ochii tăi, ăia
prea plini de metaforă ca să mai încap şi eu în albul lor
înnorat printre rânduri, subtilităţi de fonetică
licenţiată poetic
pe care aproape nimeni n-are timp să le mai citească.

te scufunzi
în repetiţii şi litere, fără avertisment,
fără tub de oxigen,
mă tragi de vârfurile degetelor mari de la picioare
şi îmi pierd
echilibrul pe bârna realităţii,
de dragul tău, vis sărat
cu lacrimi degresate!

arta
este mai importantă pentru tine
decât viaţa care abia mai fumegă slab
în craterul tău de corp
uitat.
înoţi
din pasiune pentru febra musculară, nu ca să te ţii la suprafaţă.
respiri ca să se audă
curajul plămânilor tăi de a sfida aerul

şi mă simt trădată
de rimele pe care le porţi drept costum de baie
pe frigul ăsta din mine
când îmi spui că în zăpadă se înoată ca într-o poezie cu miezul zemos,
nu se dă jos de pe maşini cu lopata, cu nodul gordian în gât şi
fără mânuşi -

şi nu, dulceaţă, nu pun punct
dupa capodopera ta
dedicată mie

lumânarea care se stinge

lumânarea care se stinge
se învoieşte etern de la serviciul
pur şi simplu
de a-şi lăsa lumina să contureze
moliile moarte la picioarele sale.

întunericul
parcă-i mai întuneric, te îneacă
împiedicată-ntr-un pârâu de buimăcie -
tocmai
îţi lăsaseşi ochii să zburde nesupravegheaţi
şi (aşa-ţi trebuie!) s-au îndrăgostit de flacără

chiar în clipa când
învăţa
arta kitsch de a îşi dărâma fiinţa -
ca piesele de domino, văzul tău
preia căzătura contagioasă, dar asta
nu se vede.

urmăreşti lumina asta mică ce te-a ghiftuit de atâtea ori -
deja pâlpâie - făcându-şi vânt cu un evantai din ceară topită -
te holbezi la ea ca şi cum
te-ai crede vânt
în împărăţia cerurilor, o minune
atât de grea pe umerii naturii, încât

tu eşti responsabilă pentru
lumânarea care se stinge
în sufletul vecinului de peste drum.

a Atinge

rozele îmi înfloresc
în miezul amprentei

cum înfloresc aripi
din rădăcina
înfiptă în ochii
cerului

şi împreună inventăm
zborul stând pe loc.

petalele
plâng rouă
cu capul adăpostit
în poalele terrei

mai puternice decât istoria.

miros
inodorul timpului
în respiraţia unui porumbel curajos

şi parcă se dilatează
cutia toracică a universului:
în sfârşit, e loc destul

pentru pace.