repetiţie generală

o parte din drum a fost plimbare.
nu ştiam de ce am plecat de acasă,
nici unde ar fi trebuit să ajung
şi nici măcar că merg nu ştiam;
simţeam doar muşchii entuziasmaţi.
vedeam picioarele, geloase,
jucând dame pe asfaltul fierbinte.
umbrele copacilor dansau cu soarele
valsul vântului
şi foşnetul lor avea gustul ăla copt de toamnă
dulce cu o picătură de moarte.
eram copil şi aveam tot timpul din lume
să alerg, să mă întind pe iarbă,
să întind mâna după fluturi
pe care nu aveam curajul de a îi prinde,
să cad, să mă bucur, să mă julesc, să cânt.
trăiam în miniatură,
o imitaţie de diamant
care îmi lumina perfect inima
şi îmi tăia fără greş elanul.

dar iata că acum merg cu capul sus.
sufletul îmi gâfâie sub greutatea paşilor.
am uitat cum e să fie zi
şi am purtat de prea mult timp
numai zdrenţe din zăpadă.
suport zgomotul enervant al întunericului
pentru că acum ştiu încotro mă îndrept,
locul acela în care numai eu mă potrivesc,
decupată dintre oamenii dragi mie
şi îmbinată ca ultima piesă într-un puzzle.
parcă sunt un munte mişcător care-şi vede
înălţimea propriului pisc
şi eroziunea propriilor roci.
acum nu mai e de glumă: jocul ăsta de dame
se dansează între adevăr şi bătăile inimii mele.
aerul se răreşte. cine pierde acum,
poate muri
în deşertul ăsta expus ca o piesă de artă demodată
pe pânza pământului.
am parcurs mii de kilometri în picioarele goale
şi, iată, mă mai aşteaptă sute
de ani lumină.

ştiu că atunci,
când mi se certau pleoapele între ele
că mi-era somn de semiluna
care-mi fura dragul meu soare
pentru câteva ore
şi mirosea a toamnă mai mult decât aveam eu poftă,
mi-a fost greu;
dar, doamne, cât mă bucur
că am avut şansa să mă plimb
prin acest labirint ca o pastila amară
înainte de a mă grăbi
în pas alergător, pas întrebător, pas real
spre ieşire.

panaceu universal

înghit un zâmbet
şi îmi rămâne în gât
lipicios, neruşinat.
nu ajung până la el cu limba
să-l mângâi
şi nu îndrăznesc
să îl invit în grădina spaţioasă
a feţei mele.
îmi savurez bucuria
cu jumătate de voce
peste care mi se strâng buzele
de modă veche, îmbrăcate
la patru ace.
eu ştiu că procedez contrar indicaţiilor medicului -
am înghiţit un zâmbet
şi să fiu a naibii dacă nu o să mă vindece
chiar din locul ăla adânc unde s-a cuibărit
în corpul meu.

vulgaritate de suflet

fac dragoste cu luna.

merit atâta lucru, dacǎ tot
îmi curge noaptea în vene
şi nu-mi iese din gurǎ gustul ǎsta
de vis sortit dimineţii.

mǎcar atât am şi eu
privilegiu:

sǎ fur o strǎlucire
de abia mi-o pot duce ochii,
sǎ fur lumina tuturor
într-o singurǎ privire

şi sǎ rǎmân
nepedepsitǎ.

fac dragoste cu luna
pânǎ mǎ rup
în şuviţe de razǎ

şi râde universul de mine;
se ţine cu mâinile de burta
plinǎ cu gǎuri negre
tǎvǎlindu-se pe podeaua
timpului.

dar eu
voi face luna sǎ ţipe
extaziatǎ
culori care nu existau înainte.
va scuipa ascultǎtoare, ca la dentist,
orice ne sfideazǎ iubirea
şi nu-i voi da pace
pânǎ nu udǎ întregul cer
cu fericirea ei de a fi împreunǎ.

1 aprilie, sǎrbǎtoarea noastrǎ de toate zilele

jonglez cu aceste cuvinte
ca nişte baloane
mari de abia încap pe cer,
umplute cu aer cald.

le menţin în aer
nu datoritǎ unui echilibru fin;
îmi reuşesc acrobaţiile
pentru cǎ în lumea ta
s-a abolit legea gravitaţiei.
tu pluteşti.
metaforele tale plutesc.
focul pluteşte
în flǎcǎri mici.
în lumea ta, sunteţi toţi nişte
zmee
rǎtǎcite între dinţii unui nor
flǎmând de litere.

însetatǎ de zbor,
uiţi sǎ îţi odihneşti tǎlpile
în perna moale a realitǎţii

iar eu îţi scriu
cuvinte înşelǎtoare şi ieftine
care plutesc şi plutesc
în sufletul tǎu.

cuvinte mari fǎrǎ conţinut.
vopsite în tot felul de culori
care de care mai ţipǎtoare,
înnodate în cele mai nenaturale forme.

tu mǎ aplauzi, mǎ aplauzi
ca orice copil cu gura cât o lunǎ plinǎ,
mǎ aplauzi pânǎ îţi ard palmele
şi te convingi cǎ eu sunt soare.

binecuvântare blestematǎ

noi doi:
o fundǎ
înnodatǎ mai strâns
decât permit regulile
esteticii.

te strâng
la piept
ca pe un cadou nepreţuit
cǎci vreau sǎ-mi rǎmânǎ pe inimǎ
conturul tǎu
şi textura atingerii tale
pentru momentul inevitabil
când mi te vei sparge
în braţe

şi mǎ voi tǎia
în cioburile tale
dragi.

senryu1

semafor roşu.
balerina cea oarbǎ
danseazǎ.

replâns

lacrimi replânse.
lacrimi bucuroase
care nu mai încap în mine
nici după un an.
nici după zece îmbrăţişări.
nici după o iarnă
când a ajuns prea la modă
semnul minus.

retrăiesc
o viaţă în miniatură
ca un castel din hârtie
unde sunt prinţesă şi bestie
şi sunt din nou.

un val care se sparge de sine
şi se naşte din sine
numai când se îndrăgosteşte
de vreun mal.

ecou cu avalanşă.
ecou fără avalanşă.
vocea ta în mine
ca marea
acceptată drept dar etern
de către scoică.

circuitul apei
în natura mea
replâns, replânse cuvintele
frumoase şi nespuse,
replâns fii tu
în fiinţa mea
ca stropul de fericire
care îşi revendică puterea
să alunece primul
pe buza zâmbitoare a paharului.

de acum încolo, cu voce tare.