în cutia mea toracică,
soarele
a îmbătrânit şi au început
să-i cadă dinţii
de lumină:
o rază scăpată peste
frunze arămii, din neglijenţă,
pentru că luna i-a tras o
palmă de întuneric peste faţă,
în ciuda vârstei onorabile
a domnului, ea simţindu-se
regină a eleganţei între
umbrele nedesluşite ale oamenilor.
o scrisoare de dragoste
verde, mototolită de vânt şi grindină,
căci nu e demn ca el să se
coboare la nivelul oricărei păpădii
şi să i se ofere cadou,
senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.
fierbinte şi de neatins.
o dungă de argint, ca un
gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,
pentru că piticaniile de
nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa
îi amintesc în fiecare zi
de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;
prin comparaţie, ce mai
contează că suflarea lui blândă, în miniatură,
a sădit seminţe de viaţă
din care au înmugurit minuni
undeva, pe un punct
albastru de care nu-i pasă nimănui?
uite de-asta, cele patru
camere primitoare
din steaua care se
adăposteşte la mine în piept,
sunt de obicei închise,
etanşe, izolate fonic.
cu artere orfane de vene,
tot ce pot
este un zâmbet ştirb de
lumină.
eden construit în miezul
unei găuri negre
în care cine ştie ce s-ar
putea prinde ca-ntr-o capcană,
ce ar putea muri aici
şi ce ar putea înflori?
