furtuna

te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.

strategia struţului

îmi acopǎr goliciunea
cu tine.

sunt o ploaie de meteoriţi
toamna târziu, iarna
şi primǎvara aproape uit sǎ renasc,
sǎ mǎ înalţ la locul meu.

îmi acopǎr cǎderea
cu inima ta;
prefer o piatrǎ moale
în locul inimii tale.
mǎ prefac cǎ mi-e frig
ca sǎ nu mǎ vezi
în miezul de portocalǎ necoaptǎ
al globului meu ocular,
acolo unde mǎ doare.
acolo unde te vǎd
drept panaceul universal
al lumii mele
interioare.

pun plapumǎ
respingerea ta din lânǎ
peste nodul din gâtul meu.
tuşesc. îţi spun cǎ sunt rǎcitǎ cobzǎ,
îmbrǎţişatǎ de viroza despǎrţirii
dintre noi, când de fapt eu mǎ despart în douǎ.

dau vina pentru gravitaţie pe tine
mai degrabǎ decât sǎ recunosc
cǎ îmi iubesc mama pǎmânt
cu tot vântul şi tot zborul
pe care l-am cunoscut vreodatǎ
prin tine, prin tine, prin tine -

doar sǎ nu mǎ ciocnesc
de vreun fluture monarh în migraţie
care sǎ mǎ atingǎ
cu vârful arogant de aripǎ
al Întrebǎrii.

nu, nu, îmi acopǎr goliciunea
cu tine
pâna transform toatǎ lumina ta
în ceva
aproape indecent, aproape greţos,

aproape vindecǎtor.

ţi-am zis eu

la ce bun
strǎlucesc
dacǎ nu
îndrǎznesc
sǎ-ţi dau
sǎ-mi citeşti în palmǎ
cerul
şi sǎ mǎ vezi
aşa cum sunt eu,
un zâmbet de luminǎ
care bucuros s-ar întinde
peste munţi, pe buzele tale,
de la un capǎt al lumii pânǎ la celǎlalt
împreunǎ cu tine?

închizi ochii
şi îmi pui o întrebare plinǎ
de iubire care n-are-a face cu mine;
la ce bun
am strǎlucit?

Totul

exist
numai în mâinile tale:

*

când ai oase de vânt,
mǎ pierd
în hǎţişurile cerului
şi nu mai ştiu sǎ
r ǎ s a r

*

când ai piele seninǎ,
îmi ies din mine
de fericire, exagerez
şi te exagerez
la superlativ
sub acoperişul unui singur
cuvânt;
atunci cred cǎ sunt
cu tine într-adevǎr
şi nu mai vreau sǎ
a p u n

*

exist
numai în mâinile tale
închiriate la preţ convenabil
cǎci mǎ doare
întrebarea ca o tumoare canceroasǎ
care creşte în mine
şi pe care mǎ abţin sǎ o întreb -

*

m-ai primi sǎ locuiesc
pe gratis şi permanent
în inima ta

chiar dacǎ ţi-aş învǎţa
limba maternǎ
şi aş rima întotdeauna
cu tine?

*

ce prostie
sǎ stau pe podul şubred
al gândurilor!

exişti.

exişti!

ce mai conteazǎ
pânǎ unde ne întâlnim
şi de unde îmi diluez vinul
poeziilor care ne curg prin vene
sǎ nu te îmbeţi prea rǎu
şi nu cumva sǎ exist în lumea ta
prea mult?

exişti.
exist.
ce metaforǎ?

provizii

lista cu provizii de pregǎtit pentru la iarnǎ:

- suflet murat, sǎ reziste.
- zacuscǎ de idei, sǎ ştiu cum sǎ mǎ hrǎnesc şi când pǎmântul uitǎ pentru o clipǎ sǎ mǎ hrǎneascǎ.
- dulceaţǎ de iubire, sǎ pot merge în cǎmǎrile inimii pentru o porţie zdravǎnǎ de bine când am nevoie şi când copacii nu pot face fructe.
- un ghiocel presat, sǎ ţin minte cǎ întotdeauna vine primǎvara
mai puternicǎ decât iarna prin care tocmai am trecut
la pas, cu forţe proprii.

voi fi proaspǎtǎ din nou
şi copacii îşi vor înfige iar rǎdǎcinile în mine
şi-mi vor dǎrui fructe.

idee

de acum, voi scrie doar despre ea.
femeia asta.
femeia asta care dintr-un sǎrut
s-ar evapora, s-ar şterge cu o gumǎ uzatǎ
din cartea zborului.

de acum, o privesc cu drag
printr-un geam termopan -
e ianuarie şi ea îşi freacǎ mâinile goale cu zǎpadǎ -
poate ca sǎ se asigure cǎ este vie încǎ
deşi uneori se preface cǎ nu respirǎ?
sau poate ca sǎ îşi aminteascǎ de copilǎrie?
îi urmǎresc cu interes jocul bizar
de-a umbra şi albul
ochilor ei plânşi. ochilor ei a cǎror luminǎ
şi-o furǎ singurǎ.
oare de ce naiba se joacǎ
pe terenul viran al asfinţintului
când parcul începutului de an este atât de mare,
plin de bucurie -
şi aproape! ar putea merge pe jos!

eu vǎd lucruri
pe care ea nu le vede.
observ cǎ are la piept
o broşǎ de foc;
ea ... poate chiar ea!
da, poate chiar ea este
primǎvara!
de ce nu-şi scoate
oglinda micǎ, ovalǎ
din poşeta viselor?
de ce naiba nu se priveşte?
de ce se joacǎ
deşi ar putea dansa?
cum o atrage frigul, cum flirteazǎ
de curajoasǎ cu moartea,
când ar putea sǎ mai tragǎ timpul de mâneci,
sǎ se încǎlzeascǎ la cǎldura propriei inimi!

câtǎ nedreptate!
fetiţa cu chibrituri
nu ştie sǎ-şi facǎ flori
din ridurile de pe faţǎ,
deşi vântul mi-a şoptit cǎ ea
e destul de artistǎ
încât sǎ ştie
mai bine.

da, de acum voi scrie la persoana a treia
pentru cǎ altfel, femeia asta chiar e în stare
sǎ se şteargǎ cu o gumǎ uzatǎ din cartea zborului
pentru un amǎrât de sǎrut
lǎsat în sertar sǎ se prǎfuiascǎ;

dar eu
o vǎd dincolo de buze

şi ce minunat ar fi ca, într-o zi grea de iarnǎ,
sǎ ies din casǎ;
i-aş pune mâna la piept, peste broşa ei de foc
şi ce minunat ar fi
sǎ o simt dincolo de iubire!

poet rǎsfǎţat

soarele scrie
un rând strǎlucit
pe hârtia subţire a nopţii -

apasǎ tare, nepermis de tare
şi dǎ o gaurǎ de luminǎ
în caietul vieţii mele

ca şi cum i-ar aparţine.

soarele scrie
poezii lungi pe faţa mea
în fiecare dimineaţǎ

şi nu îl pedepseşte

nici linia orizontului
pe care îşi odihneşte
braţele,

nici pǎsǎrile
în al cǎror cântec
se adǎposteşte de ploaie,

nici râul
de a cǎrui suprafaţǎ ridatǎ
se îndrǎgosteşte

şi, culmea, nici mǎcar eu
nu îl pedepsesc
cǎ îmi mâzgǎleşte inima
în fiecare zi
ca şi cum eu aş fi o eprubetǎ
în care sǎ-şi verse el razele
ca un experiment artistic
de mare succes.