notiţe de la cursul de luat la revedere

mulţumită vouă,
azi scuip stele pe ochi.

*

alături de voi,
am început în sfârşit
să mă îmbrac în hârtie

şi niciodată nu m-am simţit
atât de bogată.

*

îmi va fi dor
de dimineţile care mi se lipesc de pleoape,
de ritmul râsului în cor,
de cafeaua cu gust de poezie
şi de alergatul ca bila albă pe masa de biliard
jonglând permanent cu vreo cinci
roluri în loc de mingi.

îmi va fi dor de anii care nu se întorc
nici măcar cu vot unanim într-o democraţie perfectă.

îmi vor lipsi puii de oră
care se fac noapte aproape înainte de a fi ziuă
şi cuvintele care, cu o urmă de dragoste, se lipesc
de limba mea ca nişte timbre ascultătoare.

*

când ai un drum, spuneam,
drumul îţi este ghid, iar tu lui, adăpost;
dar unii oameni îşi tocesc picioarele
şi nu găsesc niciodată un acasă,
în timp ce altora li se potriveşte inima
în formele prea multor nori
încercuiţi de soare special pentru ei
în caietul cerului

şi uneori, da este sinonim
cu o mie unu de nu.

aşa că astăzi merg mai departe
cu inima pe cât de plină, pe atât de goală

şi din pasul ăsta afară pe uşă, pentru toţi kilometrii ce urmează
vă voi purta în orice respiraţie, în orice cuvânt,
în orice tresărire
pe drumul meu diferit.
pe drumul meu îndrăgit.
pe drumul pe care îl aleg fără să clipesc
la această răscruce de iubiri.

Ruşinea

dar pentru că mi-am dat arama pe faţă,

tu, tocmai tu cel făurit din diamant neprihănit
în care am îndrăznit să-mi ascund toţi sorii
şi toţi norii
şi toate umbrele (mai ales toate
umbrele),

ai ţipat ca-n gură de şarpe
că-n stilul meu nu se mai poate,
s-aud-o lume-ntreagă din mine
că nu-s de aur, nici măcar
de zece carate,
m-ai arătat cu degetul
că eu am mâncat
tot mărul din legendă

şi cu mine aşa nu se mai poate.

în ochii tăi, eu sunt
sâmburele de adevăr
din fructul nevoii.

aşa că-ţi zic
să ne luăm împreună adio
de la arămiu, de la toamnă
cu toate roadele muncii noastre
de-un an şi-o moarte,
de-o minciună şi-o viaţă.

n-o să-ţi mai arăt niciodată
micimea cântecului meu fals
de sirenă temătoare de soare.

căci încrederea mea pentru tine
este mătase fină, n-am s-o mai port,
ci o voi păstra mereu neatinsă
în cufărul împletit din tăceri
asurzitoare.

îţi mai dăruiesc doar

un zâmbet din plastic
în formă de diamant

şi obrazul celălalt
ca o ultimă frunză roşie,
omagiu pentru merele
pe care le-am aruncat
în urma ta
şi care s-au rostogolit
până când mama terra
n-a mai simţit

şi pentru un minut,
n-a mai existat
nici bine, nici rău.

poezie decupată

are în piept doar o insulă
şi un vapor




valurile mării i-au spălat iubirea
ca pe un castel de nisip





şi firimiturile de hârtie
care îi curg pe obraji

sunt sicriele literelor
pe care nimeni
nu le mai pomeneşte





şi orizontul
şi stânca
şi pescăruşii

rupţi toţi din stomacul său
şi din şoldurile sale
şi din umerii săi neatinşi

se dăruiesc vântului
cerului pustiu





omul decupat
şi-a golit ochii

îi curg metafore
în loc de lacrimi




cărări bătătorite
pe fund de ocean

îi reflectă

secretul

umbra secretului

soarele palid din umbra secretului






valiza plină






inima extirpată







viaţa care curge
din ocean în izvor



pierdere
de timp

câştig
de amintiri

monede ieşite din uz
căzute în baltă

şi omul decupat
acum sute de ani

încă aşteaptă

să se usuce
oceanul

să găsească
banul







cu omul decupat
să nu porţi niciodată
un dialog

te va lua de sus

te va arunca
peste coloana vertebrală
deşirată din schelet
ca dintr-un ghem
de oboseală

şi te va purta în vocea lui
şi în mâinile lui
şi în picioarele lui
şi în moartea lui

îţi va uita numele
şi te va şterge şi pe tine
odată cu el
ca pe un castel de nisip
clătit
în spuma valurilor turbate

Floarea care înmugureşte o dată la patru ani

nu o da spre adopţie furtunii -
i se vor încrunta frunzele
şi va fi sfărâmată de mânia cerului
şi acel singur strop de sevă care va curge
va fi primul şi ultimul verde
pe care îl cunoaşte.

nu îi spune poveşti de groază despre întuneric -
va refuza ca un copil mofturos
să se hrănească de la sânul de lumină al soarelui,
se va ofili şi nimeni nu va şti
că pe interior are o rană deschisă, că se simte
biet fir fără trandafir, orfan de lună.

când vezi cum îţi înmugureşte în palmă Floarea
care îşi deschide petalele o dată la patru ani,

fii tu cea mai călduroasă zi a lui februarie.
un timp împrumutat numai pentru ea.
alintă-i aroma încă măruntă
în delicateţea degetelor tale

şi cântă-i despre noapte
că este călătoria înstelată
înspre zori.

răpeşte-o ca un haiduc din braţele furtunii
şi acoper-o cu zâmbetul tău
şi cu sufletul tău
şi cu sânul tău de lumină,

până când capătă încredere să mestece
razele soarelui
şi îi creşte verdele
şi îi cresc petalele
pentru că tu i-ai fost rădăcină
atunci când, deşi nimeni altcineva nu o mai ştia,
ea chiar era
un miracol strivit într-un fir fără trandafir,
orfan de lună.

carenţă

miroase a cafea
inima mea,

petală de oboseală
ştearsă cu radiera
de pe desenul unui copil
intenţionat senil.

un înger
cu aripile decupate.

un soldat
cu armele predate.

un strigăt de linişte
mi-a luat foc în gât
şi-acum se zbate
între gratiile
tatuate

pe gâtul
libertăţii

din care iese
preaiubitul
cântec de lebădă

căci i-a expirat viaţa
şi-are gust de scuipat,
dar încă nu i s-a dat
dezlegare la moarte

în postul ăsta în care
nu se consumă
carne de iubire,
nici lapte de mamă

şi nici măcar ouă n-am voie
să clocesc, să iasă puii de vis ...

ochi care dau cu zarul

şase-şase. poartă-n palatul gurii.
tăcerea te ţine-n şah
mat, umed, întins ca un covor roşu
să treacă toamna şi să-ţi arate destinul
tuturor fiinţelor dragi pe care le credeai verzi.

unu-doi. spune-mi că o să mai stai cu mine
când ploaia bate la uşa norilor,
când găseşti luni mai luminoase în jurul altor planete.
spune-mi că o să rămân cu tine
când îmi vine să fug cel mai repede ...

ochii mei sunt stele căzătoare. pâlpâie
la întunericul solstiţiului de iarnă,
se strâng de frig în jurul focului
îngheţat în inima ta prea îmblânzită
de primăveri impare şi de prea multe petale
de margaretă când nu te-a iubit ...

ochii mei dau cu zarul
goi în faţa ta
şi nu ştiu dacă şi de data asta
voi câştiga
sau dacă nu cumva
pierdem amândoi
atunci când câştig
şi ies zâmbitoare pe poarta din fier ruginit
cu cicatricile ascunse
şi lacrimile bolnave de uscăciune ...

mozaicul

e greu să fii o imagine a întregului
din bucăţi sparte, vise sculptate pe sfert
şi ochi pe jumătate înlăcrimaţi.
parcă mă doare capul
de la ţipetele culorilor incompatibile
dintre noi,
o mirodenie la care m-am lăcomit
cu pofta diabeticului pentru zahăr
şi pe care tu n-ai mai apucat să o guşti
nici măcar cu vârful limbii ochiului tău stâng
să mă pârască inimii
că te-am iubit prea mult în timp ce te uram,
că te-am dispreţuit cu un sloi de gheaţă în loc de inimă
în timp ce te îndrăgeam şi plantam seminţe după seminţe
ca să-mi creşti tu şi numai tu în suflet, draga mea ...
am fost geloasă pentru pământul fertil
din care nu aş fi acceptat să se ridice
nimeni alta decât tine
şi te-am admirat pentru lumina ta de lună
ce-mi părea prea palidă, dar după care râvneam
cu poftă de gravidă în nopţile în care te bucurai în secret,
ca o lună nouă ce eşti ...
ah, mozaicul, mozaicul din care am furat o piesă
când eram mică
n-a mai fost întregit niciodată
de nimeni,
iar de când ai plecat tu
simt cum mă deşir ca un fir de aţă veche
din bucata pe care am şterpelit-o ca hoaţa
şi pe care, ca proasta, am crezut că are rost
să ţi-o înapoiez
când tu imediat, fredonând, puseseşi în loc
o umbră, să-ţi fie noroc
de odihnă şi pace ...