picǎturi.

nu am fost eu prima picǎturǎ.

de prima picǎturǎ,
m-aş fi putut îndrǎgosti.
se dǎruia din tot curcubeul.

*

paharul a înnebunit.

a început sǎ ne colecţioneze
ca pe nişte timbre,
dar eu aveam prea multe amprente pe inimǎ
şi mǎ simţeam prea alb-negru.
am uitat de ce aş fi fost vreodatǎ valoroasǎ
într-un clasor
casabil.

nimǎnui nu pǎrea sǎ-i mai fie sete.

*

ea a fost ultima picǎturǎ.

la temperatura camerei.
compoziţie chimicǎ dubioasǎ.
nu ştia sǎ alunece pe gât ca celelalte,
dar îşi dǎdea voie sǎ patineze de plǎcere
între voci multicolore.

am sǎrit pe fereastra imaginaţiei
pentru o fracţiune de secundǎ.

mi-am zgâriat puţin venele într-un ciob de vis
când cineva mi-a atras atenţia
cǎ nu respect regulile jocului.
paharul, clasorul - toate
sunt eufemisme; chiar dacǎ nu sunt dulce,
chiar dacǎ mǎ sufoc şi nimǎnui nu-i mai e
nici mǎcar poftǎ, protocolul cere sǎ nu mǎ preling
pe marginea vieţii

şi eu înţeleg ca nuca-n perete,
cǎ şi faţa de masǎ îmi întoarce spatele.

*

mi se destramǎ moleculele
şi nu sunt demnǎ
de un experiment ştiinţific.

câteva notiţe despre sincronizare

(ghidul începǎtorului)




prea devreme, prea târziu;
sunt un cântec trǎdat de vocea
unui pocherist mediocru.
niciodatǎ n-am pus cǎrţile
cu faţa-n sus pe masa tǎcerii.
niciodatǎ n-am îndrǎznit
sǎ joc la cacealma.
iar tu, fir-ai tu sǎ fii de binecuvântare,
m-ai îngânat fals mereu şi niciodatǎ
n-ai acceptat lecţii de canto
nici mǎcar drept cadou,
atât de mult a contat pentru tine
sǎ îmi înţelegi
tremoloul sau de ce aleg pierderea
ca pe o delicatesǎ
oricând.

mǎ încânt
cu îmbrǎţişarea ta în loc de mic dejun
o datǎ la un an
bisect;
restul timpului îl petrec
dansând cu singurǎtatea,
nu care cumva sǎ îmi pretindǎ cineva
alt ritm -
prea devreme, prea târziu

ceva profund

sorbi zahǎrul topit
din limonada vieţii
altcuiva,
dar nu ajungi
chiar
pe culmile iubirii
cum ţi s-a promis
în revistele care pânǎ ieri
îţi pǎreau ieftine.

furi cuburile de gheaţǎ
din paharul
pe care l-ai decorat
cu cioburile propriului sânge;
le alinţi între buzele
încǎ uscate.
vara îţi dǎ cu tifla
şi habar nu ai
de ce.

te sinucizi
cu sǎnǎtatea stoarsǎ dintr-o lǎmâie
pe care o amesteci
în numau douǎ linguriţe rase
de culoare stoarsǎ din ochii tǎi
sub formǎ de lacrimi
pe care abia ai reuşit sǎ le ştergi
înainte sǎ fii prinsǎ.

de când te ştii,
ţi-ai conservat existenţa
în sticle curate,
închise ermetic cu dopuri de plutǎ.
ţi-ai lovit urechile încontinuu
ca pe cei mai mari duşmani şi
ai cântat fals
cât ai putut de tare, doar sǎ nu simţi
cǎ, dincolo de versul ǎsta profund,
dincolo de teoria asta revoluţionarǎ,
dincolo de iubirea asta efervescentǎ
care se transformǎ înapoi în praf
dupǎ cinci minute,
dincolo de filosofia asta
a cevaului profund

eşti
doar
tu.

eşti
chiar
tu.

un val fǎrǎ mare.
o picǎturǎ fǎrǎ val.
o vibraţie fǎrǎ materie
în care se ascunde
întregul univers
cu splendida lui
insignifianţǎ.

fǎ
numai o clipǎ de linişte
din lumea asta.
bea
şi ultimul strop
din tine.

anotimpurile uitǎrii

am ascuns dimineaţa
într-o scorburǎ a arborelui de cacao
sǎ-mi rǎmâne mie toatǎ
tinereţea soarelui, toatǎ
roua îndrǎgostitǎ de frunze
în pǎmântul palmei mele ...
şi am uitat. acum cred
cǎ ploile l-au spǎlat pe dumnezeu
ca pe o poezie confundatǎ
cu o mare patǎ de cernealǎ.
acum cred cǎ în palma mea
florile înfloresc deja ofilite.
acum cred cǎ soarele e un bǎtrânel scârbos
cu o cocoaşǎ de luminǎ
care se stinge încet, câte puţin în fiecare minut
şi nu-mi amintesc sǎ ne fi strǎlucit ochii vreodatǎ
altfel.
am scuipat miracol dupǎ miracol
şi le-am învelit în dimineaţa sufletului meu
pe care am ascuns-o, rebelǎ,
într-o scorburǎ a arborelui de cacao,
iar acum nu-mi mai amintesc
dacǎ e adevǎrat sau numai o legendǎ
cǎ mi-am dorit cândva atât de mult
sǎ joc şahul vieţii, încât nu încǎpea în mine îndoialǎ
cǎ ambii jucǎtori vor câştiga.

acum abia simt gustul unui cappuccino
pe limba mea înrǎitǎ de nori amari
şi fulgerǎ în mine,
un spectacol
la care eu refuz
sǎ aplaud.

existenţialism într-un pahar ciobit

beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi, ghiftuitǎ,
mǎ întreb dacǎ setea
nu mi-ar pişca limba mai puţin
sau dacǎ nu cumva
aş fi cel mai în siguranţǎ
sub acoperişul unei limbi
uscate.
beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi mi-e poftǎ de mai mult, dar
am uitat cum se savureazǎ pulpa
bucuriei.

Cacofonie

Piepturile noastre, puse împreunǎ
fǎrǎ virgulǎ sǎ le despartǎ
sinceritatea-n douǎ,
au o luminǎ aparte
pe care am mai vǎzut-o undeva,
într-o toaletǎ publicǎ
unde doi îndrǎgostiţi urcau spre rai
dezbrǎcaţi de prejudecǎţi şi amintiri întunecate.
Luminile noastre se îmbinǎ într-un fel
greţos de frumos
şi ceea ce naşte din contopirea asta
am mai mirosit undeva, într-o grǎdinǎ englezeascǎ,
dupǎ vizita unei vecine geloase
cu sufletul ei caniche
ţinut strǎns în lesǎ şi înrǎit; Ţin minte
cǎ fetei de demult
i-a îngheţat zâmbetul pe faţǎ
ca un ţurţure la streaşina realitǎţii
şi n-a mai recunoscut cǎ iubeşte pe nimeni.
Eu decât sǎ pǎţesc un asemenea sfârşit fǎrǎ punct la capǎt
ce m-ar salva de la cǎdere în prǎpastia din mine însǎmi,
mai bine
urmez cele mai absurde reguli
de punctuaţie şi ploaie şi
fulger ca singurǎ sursǎ de luminǎ în viaţa mea.
Hai sǎ nu ne împreunǎm luminile fǎrǎ virgulǎ
şi sǎ nu ţinem cont cǎ, în alte limbi, cǎldura
ia naştere
din cele mai nǎstruşnice cuvinte;
în alte limbi, metafora zemoasǎ
este mai sǎrbǎtoritǎ
decât coaja sunetelor.
În alte limbi.

Ţipǎtul

Ţipǎtul
pe strada gâtului meu, numǎrul doi
bate-n poartǎ
pânǎ lasǎ vânǎtǎi pe coapsele tǎcute ale vopselei.

l-am încuiat în curte
şi am înǎlţat gardul într-atât, cǎ nici în zbor
nu va mai putea evada.
avem sǎ ne jucǎm, Ţipǎtul şi eu,
jocul pe care îl detestǎ cel mai mult -
de-a liniştea.

ne facem cǎ tǎcem.

sunt o imitaţie laşǎ
de piatrǎ preţioasǎ -
mǎ şlefuiesc
sǎ nu vadǎ nimeni prin mine
cum ofteazǎ vântul.

cineva ne zǎreşte
printre scândurile gardului.
aproape simte
cǎ ceva neortodox se petrece
acasǎ la mine.
aproape îmi gustǎ Ţipǎtul
înnodat în vocea mea şifonatǎ
de prea multe purtǎri numai la ocazii inadecvate.

dar, bun cetǎţean, trece mai departe
ca un gând frumos,
turist care nu îmi cunoaşte limba maternǎ.

Ţipǎtul se spânzurǎ de burlanul
buzelor mele
supǎrǎtor de curate;

dar, bunǎ gospodinǎ,
îmi pun un lighean de singurǎtate
sub burlanul buzelor, sǎ nu îmi curgǎ ploaia
în pǎmânt.

mǎ simt Atlas prea greu pe umerii planetei.

sǎru(tu)rile minerale nu sunt pentru mine.
florile nu se hrǎnesc cu lacrimile mele.

nu îmi dau voie
sǎ dǎruiesc Ţipǎtului meu
forma şi culoarea
de a te striga pe tine.