anotimpurile uitǎrii

am ascuns dimineaţa
într-o scorburǎ a arborelui de cacao
sǎ-mi rǎmâne mie toatǎ
tinereţea soarelui, toatǎ
roua îndrǎgostitǎ de frunze
în pǎmântul palmei mele ...
şi am uitat. acum cred
cǎ ploile l-au spǎlat pe dumnezeu
ca pe o poezie confundatǎ
cu o mare patǎ de cernealǎ.
acum cred cǎ în palma mea
florile înfloresc deja ofilite.
acum cred cǎ soarele e un bǎtrânel scârbos
cu o cocoaşǎ de luminǎ
care se stinge încet, câte puţin în fiecare minut
şi nu-mi amintesc sǎ ne fi strǎlucit ochii vreodatǎ
altfel.
am scuipat miracol dupǎ miracol
şi le-am învelit în dimineaţa sufletului meu
pe care am ascuns-o, rebelǎ,
într-o scorburǎ a arborelui de cacao,
iar acum nu-mi mai amintesc
dacǎ e adevǎrat sau numai o legendǎ
cǎ mi-am dorit cândva atât de mult
sǎ joc şahul vieţii, încât nu încǎpea în mine îndoialǎ
cǎ ambii jucǎtori vor câştiga.

acum abia simt gustul unui cappuccino
pe limba mea înrǎitǎ de nori amari
şi fulgerǎ în mine,
un spectacol
la care eu refuz
sǎ aplaud.