expoziţie de vise

(în interpretarea pictorului ironic)



întârzii o viaţǎ
în faţa portretului ei.

libertatea
gǎtitǎ la patru ace
în cântec şi aripi.

balonul cu aer cald
duce copiii mai sus
decât au ajuns ei vreodatǎ.

norii se deghizeazǎ în podea
şi vin, inimoşi, la balul mascat
al existenţei.
soarele se joacǎ de-a flirtul cu umbrele,
dintr-un colţ.

numai munţii ne pot gǎsi aici.

hai, desfǎ-ţi braţele.
aruncǎ-te curajos
în prǎpastia albǎ
din ochiul cuiva drag.

fii bun şi trage dupǎ tine
sania în care se stǎ cel mai zgribulit
şi se sǎrbǎtoreşte
victoria asupra naturii.

inspirǎm, expirǎm.
invitǎm un prieten
în camera cǎlduroasǎ a unui zâmbet
doar pentru a avea de unde sǎ-l dǎm afarǎ.

libertatea zboarǎ astǎzi.
zboarǎ cǎtre nemǎrginire

înrǎmatǎ într-un tablou suprarealist.

fǎrǎ titlu

(o nuanţǎ de iubire fǎrǎ nume)



îţi scriu numele în aur
cǎci sunt mutǎ.

sunt poeta lebǎdǎ,
care n-are de gând sǎ cânte
decât când se va sfârşi lumea.

frumuseţea doarme
în adn-ul meu,
cuibǎritǎ sǎ nu o vadǎ cumva
prǎdǎtorii

iar tu eşti incandescentǎ.
dǎruieşti cǎldurǎ
cui are curaj sǎ te atingǎ
şi sǎ îţi numeascǎ atingerea ta
luminoasǎ;

numai cǎ din mine
curge inima
în picǎturi
şi pene.

mi-e teamǎ sǎ-ţi ofer
amprenta mea.
tind sǎ las urme prea vizibile
şi nu întotdeauna binevenite.

dac-ai şti tu
cât de mult stǎ nespus
ca un şal greu
aruncat peste lenea umerilor mei!

dac-ai şti tu
cât de mult înseamnǎ
fiecare gest
pentru cineva cǎruia i s-au interzis
cuvintele!
.
.
.

clepsidrǎ

nisipul se scurge prin mine.

fiecare clipǎ îmi stǎ altfel
decât cea dinainte,
chiar dacǎ nu se vede.

îmi iau pulsul
dupǎ vârsta copacului
tǎiat ca eu sǎ trǎiesc
înrǎmatǎ între pereţii unui vis.

din când în când, aleg
câte un trecǎtor norocos
sau poate ghinionist,
un om în adevǎratul sens al cuvântului
care pentru un timp
devine stǎpân al timpului meu;
mǎ poate rǎsuci, agita, întoarce de pe o parte pe alta,
îi ofer chiar dreptul de a desena înǎuntrul meu
modele la care nu m-aş fi gândit niciodatǎ,
dacǎ are mâini suficient de dibace
sǎ modeleze viaţǎ în mine, aşa cum dirijorul
modeleazǎ un cântec fǎrǎ sǎ cânte o singurǎ notǎ.

totuşi, niciodatǎ nu m-am simţit de sticlǎ.

încǎ nu am avut onoarea
de a mǎ întâlni cu domnul asfalt
la jumǎtatea drumului
dintre cioburi şi existenţialism.

mereu mi-am zis cǎ ar fi chiar romantic
sǎ luǎm cina împreunǎ:
eu mǎsurându-i lui clipele. el, sorbându-le pe ale mele
pânǎ rǎmâne doar lemnul
şi cele şapte culori în care am vǎzut de cuviinţǎ
sǎ iubesc câte un trecǎtor
mai mult sau mai puţin grǎbit.

îndrǎgire

soarele roşeşte.

nu mai are suficientǎ luminǎ în portmoneu
sǎ îşi permitǎ ziua
şi se ştie doar
cǎ tu eşti prea preţios
sǎ-ţi stea alǎturi îmbrǎcat în noapte.

dar chiar pe vremea asta
când pǎmântul se drogheazǎ încontinuu
cu fulgi de zǎpadǎ,
plǎmânii norilor se îmbolnǎvesc incurabil de viaţǎ.

dacǎ aş putea, te-aş cununa cu cerul,
sǎ fie oficial:

ţie îţi strǎluceşte umbra.

exasperare

nu-i a mea clipa asta.

nu am dreptul sǎ o mototolesc
şi s-o înghesui în buzunar
cum îmi vine mie mai bine sǎ o ţin.

nu o pot expune
în lumina soarelui
ca pe un exces de culoare
fǎcut de ploaia pofticioasǎ
la desert.

e un deşert în mine
pentru cǎ m-am simţit datoare
sǎ îmi defrişez plantaţia de
pomi fructiferi din suflet
de dragul tǎu,

sǎ ţi-o ofer ţie cadou
placatǎ cu aur
şi lipsitǎ de viaţǎ.

nu, mulţumesc, nu-mi mai aparţine
clipa asta ca o comoarǎ ascunsǎ.
mai degrabǎ pǎstreaz-o tu
şi fǎ ceva frumos din ea, o sculpturǎ de timpuri.

eu îngheţ în poziţie de drepţi.
nu mişc nici mǎcar albul ochiului.
mǎ fac micǎ
într-un glob de cristal
swarovski
în care nici mǎcar nu gǎseşti hârtie creponatǎ
sǎ imite ninsoarea.

nu te deranjez cu nimic.
doar sunt
ca un ghiveci, suport din plastic
în care sper ca, într-o bunǎ zi,

tu sǎ înfloreşti.

arsă pe rugul propriilor gânduri

pe tine te întâlnesc numai în castelul meu din hârtie.

aici stăm la taifas
cu o cană de apus în faţă
şi nu ne plictisim niciodată
să-ţi fiu eu cântec de privighetoare
iar tu mie, cuib.

ce-aş vrea ca inimii mele să nu-i fie somn niciodată!
te-aş invita la un dans cu viaţa în fiecare noapte.
ţi-aş spune limpede ca apa de izvor într-o zi senină
cât te iubesc
şi cum mi-ai potolit tu setea încă din prima clipă
cu zâmbetul tău
care mi-a contaminat fiecare moleculă,
ca şi cum alături de tine deveneam efervescentă.

emanam lumină împreună cândva, îţi aminteşti?

asta cinci minute
în dimineaţa primei zile, înainte să fac ochi,
când era ceaţă în mine şi mă bucuram ca un copil
de spuma valurilor tale.
cinci minute, cât am avut lapsus
cu privire la gratii şi rostul lor
adevărat, de a îl proteja pe prizonier.

dar între timp
am ieşit la o îngheţată cu vântul
care m-a certat aspru
pentru impertinenţa mea nemărginită
de a te atinge.

acum văd lumea în sepia.

te împroşc cu stropi din singurătatea mea
doar cât să te pişte uşor, să nici nu-ţi dai seama.

îmi demonstrez mie însămi,
ca o axiomă matematică, faptul
că eu aproape nu merit culoare.

monologul interior al imigrantului

vin de departe.

dintr-un loc în care se vorbea altă limbă,
mai ascuţită, neşlefuită. în ţara mea, fiecare
smulgea cuvintele de dragoste din rădăcini
şi apoi se dădea lupta pentru supremaţie
până era cucerit şi ultimul semn de exclamare
la finalul unei urări frumoase.

am ajuns departe, iată,
în ţara ta, unde m-am simţit binevenită o vreme,
ca la o petrecere în pijamale cu prinţul
dintr-un basm preferat devenit realitate.
aici se vorbeşte ciudat. aici chiar se şi tace
şi nimeni nu simte nevoia
să se repeadă cu mâinile întinse până la refuz
pentru a prinde timpul altcuiva
ca pe o pasăre cântătoare pe cale de dispariţie.
în lumea ta, contez pentru că sunt,
îmi şopteşti cu zâmbetul
pe buze, în loc de sarea lacrimilor mele.

dar şi în ţara ta,
unele lucruri rămân nespuse.
chiar şi tu eşti, uneori, atât de vulnerabil
înăuntrul tău, ca miezul fierbând al unui gheţar.
ai un fel de zgomot alb în liniştea ta,
un zgomot alb care poate răni uneori,
când este incompatibil cu muzica din mine.

nu mai ştiu: oare sunt eu afonă
sau tu, un artist mofturos la nuanţe?

iată, eu în ţara ta am accent nepotrivit,
învăţat din strămoşi. mă fac poezie, dărâm garduri
cu cratimele astea ale mele
prin care mă leg de tine.
am trecut graniţe pentru care nu aveam viză.
am scris cu mine însămi în loc de cerneală
pe sufletul tău în loc de hârtie
ceva ce eu nu am trăit niciodată.

aici, la tine, ceea ce acasă era discreţie
se consideră ilegal.
am intrat prin efracţie în viaţa ta.
ţi-am spart pacea
ca pe un bibelou de porţelan, în goana mea.
m-am sălbăticit pe meleagurile astea străine,
la înălţimea asta binecuvântată
ca un sărut de lumină pe fruntea cerului meu înnorat.

mă regăsesc acum
arestată
în spatele unui zid. tu
îmi eşti zid de diamant

şi nici măcar nu ştiu:
sunt eu închisă
sau poate tu, prea liber?

susţin că vreau să evadez,
dar nicio variantă de fiinţare
nu îmi face cu ochiul
exact în aşa fel
încât să pot avea încredere

că nu aş găsi şi acolo
încă o ţară unde să mă simt
binevenită o vreme,
ca o reîntoarcere în paradis

doar pentru a repeta istoria
şi a fi condamnată
căci am încălcat cu o cratimă graniţa bunului-simţ
într-o altă limba pe care nu apuc
să mi-o însuşesc.

aici, unde stau, e cald
ca şi cum mi-aş ţine permanent în braţe
păturica ruptă din copilărie
sau măcar copilăria ruptă din păturică.

aici îmi miroase apetisant
a viaţă expirată
pe care mă încăpăţânez să o trăiesc
pâna la ultima îmbucătură de relaţie.

şi mă întreb, oricum, cu ce e diferit afară de înăuntru?

oriunde sunt, eu am talent la găsirea zidurilor de diamant.
oricât de bogată sau frumoasă aş putea creşte
ca floarea care aduce primăvara,
eu mă pricep prea bine la a fi prizonieră
ca să risc o evadare acum.