pǎcat

îmi cos viaţa
din scame reciclate

ca la muzeu
când privesc o picturǎ
postmodernistǎ:

mi se spune - „ştii,
asta-i o femeie
care a trǎit multe
turnuri-înclinate-din-pisa
şi care în sfârşit vede
cǎ poartǎ soarele
pe umǎrul drept”

şi aşa îmi torturez ochii
cu interpretǎri fasciste
şi mǎ îndoiesc
de mine însǎmi

când tot ceea ce vǎd
este

un pǎtrat cu douǎ
cǎlcâie
mâzgǎlite alandala
şi-un chip înlǎcrimat

pe care eu presupun cǎ
cineva
a lǎsat prea multe stele
sǎ îngheţe.

viaţǎ bonsai

am deschis ochii
umezi de timiditate.

era dimineaţǎ

şi încercam sǎ vǎd,
printre razele neaşteptate
de soare,

dacǎ sunt

stejar
sau
salcie plângǎtoare
sau poate

aveam eu sǎ înfloresc?


*


fiecare grǎdinar
m-a tǎiat puţin

în felul lui aparte.

a curs sevǎ
din mine

ca un jurǎmânt
sacru

pânǎ mi-au încǎput
rǎdǎcinile
într-o poezie.


*


am fost udatǎ

de fiecare grǎdinar
în parte

cu apǎ sfinţitǎ
prin prezenţa totalǎ
în spectacolul
care mi se pregǎtea.

ca la japonezi, de trei ori:

o datǎ pentru vas -
sǎ-mi fie prietenia
acasǎ
şi sǎ trǎiesc
ca o mlǎdiere de ramurǎ
în vânt.

o datǎ pentru sol -
sǎ am o poveste
în care sǎ îmi înfig
rǎdǎcinile
şi din care sǎ extrag
sǎruri minerale
hrǎnitoare sufletului meu.

şi o datǎ pentru copac -
sǎ înţeleg cǎ eu sunt
fiinţa ce respirǎ aici,
în spaţiul şi timpul ǎsta mic
în care mǎ simt mare

şi, cu o sârmǎ de curpru
sau
o tǎieturǎ minuţioasǎ
sau poate
prin plantarea unui nou bonsai
alǎturi de mine,

fiecare om din viaţa mea
îmi poate fi grǎdinar
în felul lui aparte

sărăcie

sufletul mi-a rămas lefter.

mă botez
în oceanul îngheţat
al tăcerii

de dragul de a nu fi
o greutate prea mare
pe umerii universului
tău interior.

dansez
ca un copil
căruia nu i s-a permis niciodată
să se dea în leagăn

şi cânt
ca un dresor dur
care, din lipsă de lei,
şi-a îmblânzit prea mult
corzile vocale.

nu te îmbrăţişez -
fac nemişcarea asta
cu pasiunea afectată
a unui connoisseur.

e de bun simţ
să nu exist
prea mult

ca o culoare ţipătoare
care se sfieşte
să zăbovească
în desenele tale

când poate tu
preferi un pastel.

mi-a rămas sufletul lefter.
mă cred zgomotul alb
care termină prin a te asurzi

şi m-am săturat să cerşesc
la colţ de stradă
măcar o coajă de iubire pe zi.

mi-au ajuns
tentativele
de renaştere.

mă lipesc de mine însămi
şi rod unghiile poveştii
pe care mi-am citit-o singură la culcare
de prea multe ori când eram mică, iar acum

sunt un spectacol de artificii
care îşi alungă cei mai dragi spectatori.

încǎ o moarte nemuritǎ

învelitǎ într-o pǎturǎ din noroi
mǎ sufoc de viaţǎ
ca de un blestem
care loveşte pânǎ la a o mie una generaţie.

sǎgeţile de foc

cusute din firul inimii tale
deşirat de la sine în mâinile mele
amorţite

îmi strǎpung aripile.

mǎ pui la colţ
în insectarul tǎu
care trebuie
sǎ fie nici mǎcar cu o antenǎ mai puţin
decât perfect.

tu
mǎ pui sub lupǎ
ca pe veriga lipsǎ
a autocontrolului

şi eu
te primesc
în respiraţia mea
întreruptǎ
de dragul tǎu

şi al tuturor celor care au crezut
vreodatǎ
cǎ decât sǎ ne punem zborurile împreunǎ
chiar dacǎ uneori ne aflǎm unul pe celǎlalt
în picaj,
valorez mai mult expusǎ în insectar.

de amorul artei de a te fi iubit
şi de a fi eu mai puţin decât mine,
te pǎstrez
ca pe o veiozǎ la capul mormântului meu.
îmi cânt propriul prohod
în ritmul tǎu
sǎ rǎmâi, sǎ rǎmâi cu mine în era asta glaciarǎ.

dacǎ vrei, mǎ dau cu parfum
în timp ce mǎ descompun!

mǎ machiez
cu pudra cuvintelor tale
preferate.

eventual
îmi pun chiar tub de oxigen
ca sǎ te mint altruist
cǎ încǎ mai am inima sǎ

respir.

sedimentare

lava
mi se prelinge pe coapsele privirii
ca o retrăire a tot ce a explodat vreodată
înăuntrul meu.

oceanul se aprinde. trecutul îmi arde ochii
lumina devine nimic altceva
decât o mulţime nerafinată de unde
orbitoare.

nu cred că pot înota
cu delfinii.
nu când delfinii înţeleg prea mult
din ceea ce mă face pe mine om
şi în acelaşi timp, spre deosebire de mine, ei
pot lua valurile în stăpânire
ca şi cum le-ar fi mici furnicături sub piele.

insulele din mine
fac pactul tăcerii.
domneşte cerul
într-o lume unde
a visa la rai
este interzis.

*

iată, astăzi îmi pun tăcerea în cuvinte -
o metaforă care se explică pe sine.

mă adoptă un continent
şi eu mă împrietenesc
cu vapoarele.

iată, se sedimentează lava în fiinţa mea.
se separă diamantele de noroi

şi, în sfârşit,
sunt.
eu şi delfinii.
eu şi valurile
care mi se îndreaptă neruşinate
spre rai.

înot

văd
că nu întotdeauna
am nevoie
să fiu la suprafaţă
şi că uneori
am voie
să ating cu câte o picătură din mine
mult iubita linie a orizontului.

*

înotăm chiar frumos împreună, eu şi delfinii.

o nelinişte sorǎ cu viaţa

a aţipit un cutremur
în mǎruntaiele pǎmântului.


*

continentele se încovoaie
ca spinarea unei pisici
speriate
pentru puiul ei.

articulaţiile mǎrii se fractureazǎ
şi eu mǎ vǎd nevoitǎ
sǎ îmi pun vulcanii în ghips.

*

e ca şi cum soarele s-ar fi îmbolnǎvit
şi ar refuza sǎ meargǎ la doctor
pânǎ când, complet senil,
dǎ uitǎrii şi ultimul gheţar din istorie.

*

“când m-oi îneca eu
cu un os de umbrǎ
şi m-oi sufoca
de sǎ devin piticǎ albǎ -

atunci mǎ voi minuna
ce cutremur a aţipit
în mǎruntaiele pǎmântului.”

*

aşa e pentru mine
sǎ te iubesc.

în verbe tǎcute

zilele înzǎpezite
dau pagina
de calendar
a iubirii noastre

şi doar cu
priviri calde
nu putem topi
distanţa




dar sunt şi zile albe
când anotimpul tu
dǎinuie în mine
sincer
ca un stejar fǎrǎ frunze

şi ne cuibǎrim
unul în celǎlalt.