a şti că nu poţi să zbori

trec anii

în stoluri mari.

nici nu mai ţipă

când trec.

bătăile puternice, lente ale aripilor

se aud la fereastra unde stau să scriu

o poezie cu soarele martor

dintre nori oranj pe margine.

şi s-au dus.

şi va mai veni primăvara

să-mi mănânce din palma

puţin mai aspră decât astăzi.

şi voi mai iubi vreodată, deşi

în unghiuri puţin mai ascuţite

şi cu ochi mai copţi decât ieri.

trec anii

în stoluri mari

şi eu cu ei, cât mă duce privirea,

mă pliez pe parfumul de cireş înflorit

al cerului de aprilie

şi sub tălpile mele cu piele groasă -

puternică, statornică

podeaua - ce bogăţie!

dans indigen

graniţa care arde

între noi

foc sacru

din care se nasc

lupi ce urlă la lună

doar binecuvântări

nu fug

nu stau aproape

în urletul lor

ne aşezăm

precum crengile

înflorinde a primăvară

în vânt

dansez

cu mine însămi

pentru că nu vii după mine

dincolo

unde îmi este sfânt aerul

intangibilă melodia

nu vin după tine

să cuceresc imperii

de lumină ultravioletă

înainte să îmi cunosc

lumea cât o petală

prin ochii mei de om

graniţa care arde

între noi este

de netrecut

de prezent

de rouă

de privire înmugurind

doar pentru o clipă

fără să spere

fără să dispere

în doi

cu spaţiul vital între

nu mă îndoi

cântec de leagăn

cântec de leagăn

într-o ţară străină

limba maternă

zbor

îmi curge primăvara din ochi

pic, pic, cu gust de cireaşă de mai

îmi sare în inimă

stropind totul în jur de joacă,

mă trage de braţe în sus

şi îmi simt corpul ca de pânză.

dansez în vânt

cu bucuria unui copil

în grădină zglobie, râzând cât cerul.

ghici cine

eu sunt păpuşa de cârpă

cu ochi lipiţi

în care citesc poezii.

da, îmi scot ochii

şi mă uit la ei

ca şi cum acum aş învăţa

să privesc, dar ştiu deja

că nu îi voi vedea niciodată

în culorile în care îi văd

alţi ochi.

eu sunt statuia de piatră

sculptată acum două mii de ani

şi cărată în spate de o armată

de mai multe ori decât există numere,

dar crăpăturile şi petele mi le poţi număra

pe degete, mă ţin tare, nu mă plec în faţa

furtunilor şi nici la dreapta soarelui

nu stau.

totul ca să nu mai fiu păpuşa de cârpă

cu faţa ruptă şi părul zgâriat

iubită până ce i s-a luat

pielea şi aruncată

în grabă

în trecut.