doar despre vulcani.

despre curcubeiele

captive după gratiile din cuarţ ale eternităţii

nu sunt cuvinte de spus.

doar despre cenuşa

în care s-au îngropat popoare întregi

şi despre ţipetele care încercau să acopere

sunetul morţii

mai am o mână de poezie să scriu.

doar despre valurile de foc

care au reuşit să stingă ploaia

şi lacrimile a şapte generaţii

şi gâtlejul în care s-a oprit durerea

înainte să o mai poată expira cineva,

mai am o brumă de frig

să dârdâi -

poate, poate, iese o metaforă

în onoarea soldaţilor

şi îndrăgostiţilor

şi gânditorilor

care au căzut,

îngenuncheaţi de mofturile mamei terra.

despre puii de cristal

care s-au vindecat singuri

ca să poată creşte în continuare,

despre soarele invincibil

care a şoptit un zâmbet de lumină

deşi ştia că acesta se va sparge

în şapte culori, la fiecare furtună,

nu rămâne nimic de adăugat.

există muzică în tăcerea de după urlet.

ceva ce nu moare niciodată, pentru că nu s-a născut.

un haos de iubiri fără scop. o blasfemie

despre cum te poţi ridica

aşa, cu oasele arse până la suflet

şi cu lumină nouă acolo, în miezul zemos de viaţă

unde cândva ai crezut că ai doar un piept.

după anihilare

"ești murdară de muzică pe tălpi"
mi-a reproșat
ștergându-mă cu lumina sa
pastelată până la sânge.

mi-a stors și zeama sărutului lui
din buze, până când n-a mai rămas din ele
decât o coajă de șoaptă.

mi-a aruncat sinele într-o baltă
ca pe o pastilă efervescentă
de mi s-a ră(tă)cit iubirea
între molecule turiste în propriul corp.

dar a mai rămas o îmbrățișare
precum o cheie sol puțin cocoșată
sub povara portativului.
ai rămas tu și am rămas eu,
prinși ca un elastic
ce refuză vehement să se rupă.

pentru că te-ai îndoit
în furtuna care se întrezărea
în privirea mea, nici eu
nu m-am spart în mii de cioburi de vis

și dacă vom continua să căutăm, cu siguranță,
undeva încă este, adânc îngropat
în pământul sterp al istoriei,
zeama sărutului, miezul sinelui și
ne vom murdări împreună pe tălpi
de muzică

asimetric

relaxăm și contractăm timpul
ca uterul unei gravide
care nu știe dacă își iubește copilul.

eu, de partea stelelor, îmi arunc strălucirea
dincolo de moarte, să ajungă unde este
mai multă nevoie de ea;

tu, ca luna nouă, plină de posibilitate,
îți așterni lumina elegant
în coșul de gunoi al nopții
și aștepți să răsară altcineva
și să fie Soarele cel mai Soare
pentru a recunoaște bobocul de ziuă
care îți înflorește sub nas.

visare împreună cu Omul de zăpadă

oare ce poți simți
cu o inimă de zăpadă?

*

ai rădăcini în rai, dar ai
căzut ca un pui
de stea căzătoare
care nu a apucat să învețe
să împlinească dorințe.

*

oare îți dai seama
că totul se învârte
în jurul tău?

sau poate ești atât de ferm
înfipt în ghearele frigului
din care te-ai născut,
încât ți-e alb de toate?

*

doar crengile copacilor,
blocuri mărunte în zare
și ochii tăi.

nu există gri.

ți-au tăiat și nasul
cu care simțeai miros de iubire
înainte de a fi înțeles că
venea de la tine.

*

tot universul se naște din tine.

*

revenim mereu în același vis
mai copți, mai nuzi -

idila dintre noi și frigul
pe care l-am inventat împreună
mi se conturează în ochi.

o lacrimă fierbinte.

iubirea mea răsfățată
te topește.

*

e cutremur în mine -
se dărâmă soarele;
între ruine, alunecă
un fulg de nea

iar eu întrezăresc în el
inima ta de zăpadă.



Foto: "The Snowman's Dream" de Raluca Dinescu

între oi care au învăţat să urle la lună.

scufundată în urlet de oi cu ochi închişi,

expir lumină deja sufocată.

mă îngroapă clipă de clipă în ură costumată a circ

şi aruncă peste mine lopată după lopată

din otrava care a rămas când li s-a şters strălucirea.

cuvintele îmi devin grele. aici liniştea se plăteşte

cu sufletul sau cu mărunţişul care a mai rămas din el.

*

eu nu sunt luna,

dar rămânând aici,

păpuşă de cârpă

fără mâini şi fără picioare,

fără viaţă şi fără viitor,

încep încet

să îi înţeleg craterele.

de iarnă

înnodată într-o învălmașală de pânze de păianjen -
copaciii întineriți de iarnă mă privesc cu omnisciență.
viscolul îmi ondulează visurile
a cuișoare, a căldură și a renunțare.

cu mintea la pietre și picioarele-n stele,
cine să mai stea cu capul în nori?

cad în genunchi, dar nu mă mai rog
la zei în care nu cred.
cad în genunchi și blestem
marsupiul împovărat de sens
al cuvintelor în care încă mai cred
cu umbra și cu trecutul.

încărcătura

în creion cu lumină tocită
îmi desenează în ureche
tunete pe care nu le-am văzut.

acum văd clar, prin ceața trecutului meu
de ceară albă, cum i-au dezumflat
sufletul ca pe un balon cu aer cald
și cădem cu toții de zeci de ani.
acum știu de ce.

*

toarnă iubire cu găleata.
îmi urlă în stomac ca lupul la lună
când a fost izgonit din haită,
dar între timp a îmbătrânit
într-un ocean înghețat de compasiune
și nu mai ține minte de ce
sau când a rămas atât de singur,
atât de greșit.

*

acum desenele de copil
au încărcătură electrică -
durere pe fond de întuneric.
moarte în miez de viață.
coacem la lumina viitorului
până rămâne doar negrul din bucurie.
o baltă de nu-mă-uita topite în loc de zăpadă,
ce absurd!

dar astăzi eu port
morcovul în mijlocul feței.
lacrimile în rolul principal
din filmul ăsta mut.

*

și oboseala, doamne, oboseala lunii
care nu se îndură să pună punct
pentru că soarele s-a stins
imediat după răsărit.

oboseala, doamne, oboseala
de a fi singurul curcubeu -

îmi alunecă de pe umeri
cele cinci culori,
singurele pe care le-am cunoscut
până acum