poezie scrisă în loc să te sun

poate mi-e dor de tine
sau poate doar am făcut pe mine o picătură de cuvânt.
poate am făcut pe mine o picătură de cuvânt
sau poate doar mă cred o flacără necenzurată,
care merită stinsă.
poate mă cred o flacără necenzurată, care merită stinsă,
sau poate doar mi s-a spus cândva în treacăt
că nimeni nu iubeşte o lumină palidă.
poate mi s-a spus cândva în treacăt că nimeni nu iubeşte o lumină palidă
sau poate doar aşa îmi place mie să dansez,
de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul.
poate aşa îmi place mie să dansez, de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul
sau poate doar nu te mai văd cu adevărat
prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui.
poate nu te mai văd cu adevărat prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui
sau poate doar mi-e dor de tine.

babe oarbe şi felurile în care ele iubesc

am o nelămurire
legată de tine
cu lanţuri din fier
arse în soare
şi rămase la fel
de dure:

oare pe tine te strânge
libertatea pe care mi-o iau?
ai vrea, poate, ca într-o zi cu ploaie
să mă topesc? şi amprentele lui
viu colorate, să rămână doar urme
murdare de fericire
ca nişte cicatrici pe corpul meu?

îmi atârnă de piept
un semn de întrebare
mare cât pământul
în care încă nu ştiu dacă va creşte vreodată ceva -

oare
ţie chiar
ţi-e greaţă de la
lumina asta nudă
pe care eu probabil că o afişez în public
fără să-mi dau seama?

sau poate că
am mai multă dreptate
decât mă laud.
poate că eu sunt ziua ploioasă
din interiorul
meu
şi tu
mă orbeşti atât de mult cu flacăra ta

încât eu am bâjbâit mereu
şi nu te-am văzut niciodată
în timp ce tu ai văzut clar
nenumăratele mele feluri de a nu te vedea.

trei deosebiri între mine şi o lămâie

1.

din lămâie faci suc.
o strângi
până o doare mâna ta
şi i se frânge coaja
de la amprentele tale
şi-atât. a fost. cândva o lămâie.
acum o pată de galben acru
care se spala cu o cârpă puţin umedă.

eu nu pot fi stoarsă.
nici măcar dacă mă întorc pe dos.
nici măcar dacă
timp de o mie una de dimineţi,
lacrimile îmi vomită pielea.
amprentele realităţii mă modelează,
îşi înfig colţii în carnea
care crezusem cândva că e zâmbet.
dar nu pot fi stoarsă.
nu mă poate şterge nimeni cu o cârpă puţin umedă
ca şi cum nu aş fi existat niciodată.
ca şi cum nu m-ar fi durut niciodată.

2.

feliile de lămâie
rânjesc ironice în farfurie.

eu nu cred că ustur
în ochii nimănui

3.

şi nici nu ştiu
să-i fie cuiva poftă de mine
vreodată -

nici măcar într-o prăjitură.

trădare din mătase

tu m-ai născut
dintr-un vis

şi m-ai protejat
de viaţă

în mai multe feluri
decât am înţeles eu

când, învelită în iubirea ta,
mi-am ţesut un acasă.

tu mi-ai fiert zborul
în fericirea ta -

uin dor sălbatic
de mătase.

tu m-ai abandonat
în miezul unui soare necopt

ca să-i faci cadou de crăciun prietenei tale
rochia perfectă pentru orice seară de vară.

avalanşă

am strâns, şuviţă de lumină cu şuviţă de lumină,
un bulgăre de foc în sufletul meu -
cade peste mine, deşirat ca un ghem
din ecoul vocii tale.

copiii mei
până la a o mie una generaţie
vor face oameni de zăpadă din scrum
şi le vor pune morcovi stricaţi drept nas
şi nu vor şti că, în lumea mea, nu ar fi trebuit să fie aşa
un chin să respiri.
ce înviorător este să mori
uneori.

avalanşa
de linişte fiartă în suc proipriu
mă îngroapă
în poziţie fetală
între pieptul tău şi inima ta
şi nu mai am loc de mine
şi nu mai am timp de altcineva
decât tine
şi mă înţeapă ochii
dinăuntrul orbitelor lor

dar m-am obişnuit cu gustul lacrimilor.
mi-e poftă de mine
fără nicio garanţie
că voi avea vreodată vreun alt gust.

paharul meu
pe jumătate plin sau pe jumătate gol
de tine
a fost oricum mormântul unei muşte
care nu ştia nici să înoate, nici să stea naibii pe tavan toată ziua
şi să se bucure de iulie şi de plimbarea în doi prin parc şi de râset
şi de faptul că nu te cunoştea pe tine.

foaia albă

îmbrac foaia mea albă
în pijama ţesută din câteva găuri şi un foc.
îi remodelez marginile.
îi fac urechi de măgar.
o prefac în altceva -
uneori altceva decât mine.
uneori mi-o duc la tâmplă şi aproape mă nimeresc
cu glonţul unei silabe.
cu glasul unui orb
care mă ceartă că nu îi explic cu dicţie perfectă
ce este lumina.
ce este albul.
la ce bun un ochi
dacă nu plânge.
dar pot să gust şi pot să îi explorez miezul îndoit cu degetele.
chiar dacă o arunc la gunoi, tot o pot lua înapoi,
iar dacă o ard până se face toată scrum, înseamnă că am făcut ceva
din foaia mea albă.

din când în când, îmi amintesc de tine
şi savurez mirosul copacilor înfloriţi
primăvara din parcul vocii tale.
aşa înţeleg eu lumina,
dintr-o dată,
şi prinde sens foaia mea albă
fără să o prefac în nimic altceva decât mine.

povestea unui strop de apă murdară

fulgul de zăpadă
care a vrut cu orice preţ
să fie favorizat de
lumina cea mai lumină
a soarelui

se topeşte
de fericire.

*

anul ăsta avem
crăciun fără zăpadă.