Rǎzvrǎtire

Era devreme când am ajuns la mine
cǎ am şi uitat când a fost.

Eram plantat în niciunde, nicicând, o ţintǎ la întâmplare
şi, dintr-o datǎ, m-am hotǎrât sǎ cresc.
Au ţâşnit ramuri din mine. Nu le puteam opri.
Acum eu sunt cel care ţintesc
miezul cel mai înalt al cerului.
Pe crengi îmi cresc frunze în formă de zâmbet
şi fructe crude încă de lumină care-mi aduc
la rădăcini mirarea şi lăcomia târâtoarelor
şi a zburătoarelor rupte din rădăcinile lor...
Şi cu toate că seva mi-e pe terminate,
la mai puţin de-un milimetru de riscul de uscare
continui să fiu stăpânul visului când depăşesc
petalele norilor sângerii răsărite din zâmbetul vântului
care vrea să mă smulgă din mine şi-mi plouă
de ciudă cu cântec de sirenă....

Şi mǎ-ndrept spre rai
fǎrǎ cheie, doar cu greutatea inimii mele în aur de gutui
drept mitǎ.
Fǎrǎ sǎ îmi uit pǎmântul mamǎ, refuz
sǎ mǎ mai înec în propria sevǎ.
Încep sǎ înot. Mai bine, sǎ zbor. Cel mai bine,
sunt!
Îmi înfloresc mugurii în faţa pǎsǎrilor migratoare
şi de-acum mǎ grǎbesc de-a dreptul,
împung curcubeul cu creştetul capului. Îl împing
mai sus, cât mai sus. Forţez ramele portretului propriu
şi îmi mǎresc lumea.








Colaborare cu Mihai Picioroagă

o altă soluţie

lasă.

lasă toamna să fie pictoriţă
mai talentată decât mine
fără acuarelele mele scumpe,
cumpărate cu sudoarea sufletului
din atelierul artistic al cerului.

lasă frunzele moarte
să fie moarte.

ascultă murmurul norilor
înrăiţi pe faţa ridată a lui noiembrie.

lasă iarba să se usuce,
alt galben decât al soarelui.

lasă soarele să fie al lui dumnezeu
şi lasă lumina mea să fie lumina mea
de lumânare parfumată ce sunt.

lasă anotimpurile să treacă.
usucă-te când nu ai apă.
fă-te tu zăpadă!

stă în firea lucrurilor

şi îmi stă în fie

să ofilesc ca o floare
şi să înmuguresc ca o floare
când vântul dorului îmi arde buzele
şi parcă înăuntrul meu
sunt mai mult iulie

şi nu vreau furtuni. nu vreau frunze pictate de o toamnă
pe care, zic eu, n-ar fi trebuit să o cunosc.
nu vreau frunze moarte pe aleile mele
şi este sub demnitatea mea să mătur
îmbrăcată subţire şi tremurând de frig, târziu
în pântecul neprimitor al lui noiembrie,
când singurul meu păcat e că la douăzeci şi trei de ani, încă
îl iubesc pe moş crăciun.

aşa că, după multe retuşuri şi poezii care mi se usucă-n gât,
îmi dau voie să o spun cu glas tare:

frunzele moarte sunt frunze moarte.
eu îl iubesc pe moş crăciun.
toamna cea severă pictează
uneori mai mult, mai fin şi mai uşor decât mine.

l a s ă .

scenariu de viaţǎ

uşi din lemn.
uşi sculptate în detaliu.
uşi din fier.
uşi cu clanţa ruginitǎ.
uşi prea înalte
care se sprijinǎ neajutorate
pe coloane din marmurǎ.
uşi sparte.
chiar şi din vânt
pot fi construite uşi
de câte un tâmplar priceput
şi prost.

este un templu maiestuos
în sufletul tǎu,
ridicat în amintirea
celui care nu-ţi dai voie sǎ fii;
un templu maiestuos
în care abia au loc toţi zeii
la care nu te închini
cu adevǎrat.
atât de maiestuos încât nu se mai vede cerul
şi nu îţi mai cunoşti orizontul
şi nu îţi mai simţi corpul
decât ca pe o amorţealǎ incolorǎ, inodorǎ şi insipidǎ
pânǎ în clipa în care mori
când, dacǎ ai noroc, ţi se coloreazǎ conturul ochilor
de lumina pe care, econom fiind, nu ţi-ai permis prea des
sǎ o aprinzi
în sala de festivitǎţi dinǎuntrul tǎu.

definiţii deznodate

poezia
este un moft
al inimii;

metafora este
firea
fiinţei.

eul sub cheie

oare sunt eu
verdele frunzei
ascuns bine
în cutia cu acuarele
a pictorului,

privat de frunză?

*

nu-mi mai găsesc locul
pe tabla de şah
verde şi galben-roşcată
a pădurii.

*

oare sunt eu
piesa scoasă din joc,
privată de moarte?

îmi acorzi onoarea de a îmi fi afluent?

mi-a intrat inima la apă

de când eşti tu râu
atât de limpede
şi îmi primeşti lumina
atât de natural

încât îmi doresc să fiu
sau măcar să devin
şi eu râu.

Cu dinţii încleştaţi

Ca un călău timpul mă rupe
În fâşii de începuturi
Şi nu mai ştiu care sunt eu pentru mâine
Între ruine şi puncte de suspensie.




Colaborare cu Mihai Picioroagă