vocea bunicii

pe vocea bunicii
şi-au lǎsat amprenta
romanţele.
un fel de iubire
prea mare pentru cuvinte,
un fel de rai
prea mare pentru cer,
un fruct prea aromat
pentru curtea din spate -
s-au cristalizat toate
odatǎ cu zecile de ani
în coardele ei vocale.

dar din fruct
picurǎ zeama.
i se crapǎ coaja
şi, deşi bunica, superstiţioasǎ,
ceartǎ soarele
cǎ nu-i anotimpul potrivit,
ceartǎ planetele
cǎ nu s-au aliniat ca la carte,
îl ceartǎ pe dumnezeul cuibǎrit în sufletul ei
cǎ a comis genocid
sub influenţa altruismului
în filmul mut al tinereţii -

poate greşeşte. poate sticla de nectar nu-i destinul
perelor prea coapte pentru curtea din spate.
bunica mea şi-a stors vocea din corp
de bunǎ voie şi nesilitǎ de nimeni. lichidǎ,
ia forma oricui.
în inima ei, ruginesc romanţele rând pe rând,
dar ea încǎ se mirǎ
cǎ toate rândunicile pe care le-a hrǎnit cândva cu dragǎ inimǎ
acum migreazǎ spre ţǎrile calde.

uneori, mi se face frig între cuvintele bunicii.

la care mǎ gândesc negândindu-mǎ

mi-e foame sǎ fiu înghiţitǎ.
o îmbucǎturǎ mare pentru gura ei micǎ.
mi-e poftǎ de buzele ei
decojite ca un strugure pentru un copil rǎsfǎţat.
într-adevǎr, ea a primit
întotdeauna pe cine a dorit,
uşa casei sale fiind mereu deschisǎ
ca hârtia coloratǎ în care ţi s-a împachetat cadoul.
uneori simţi nerǎbdarea cum îţi curge prin vene
şi sfâşii pielea de pe carnea darului
iute, ca-ntr-un vis; alte dǎţi, îl zgâlţâi puţin
şi observi cǎ nu sunǎ întocmai ca ceea ce ţi-ai dorit -
îi desfaci funda cu atenţie, mai mult din politeţe,
te prefaci graţios şi, pânǎ la urmǎ, cu încetişorul,
tot acolo ajungi. tot vei deschide cutia într-o bunǎ zi.
poate ai învǎţat de mic sǎ spui “mulţumesc”
sau poate abia aştepţi sǎ îl dai altcuiva, ca leapşa,
ca o boalǎ contagioasǎ.
oricum ar fi, ţi s-a dǎruit ceva
ce nu ţi-ai fi cumpǎrat de unul singur.
iar astǎzi, departe de viitor, mǎ doare ca un nod gordian în gât
vitrina
care rânjeşte rǎutǎcioasǎ la mine
şi-mi face semnul pǎcii, îmi trimite bezele.
citesc pe faţa ei cǎ nu-i nevoie sǎ aştept
sǎ i se facǎ lu’ moş crǎciun milǎ de mine.
mai e doar o lunǎ albastrǎ, doar o lunǎ albastrǎ
îmi cântǎ. eu nu mai aud. îi simt vibraţia de tobǎ în piept.
vise de plumb, îmi ureazǎ, într-o lume de plumb -
asta dacǎ nu îţi permiţi tu
sǎ te culci pe un nor pufos, sǎ te trezeşti
mai uşoarǎ, uşoarǎ, ca un ecou al fiinţei care ai fost,
atât de uşoarǎ încât nu mai eşti
decât o razǎ care se odihneşte dupǎ apus.
îmi strǎlucesc ochii. ştiu cǎ ea vrea sǎ-mi fure
toate diamantele din privire, dar nu mai conteazǎ.
îmi scort portofelul pentru a n-şpea oarǎ
şi numǎr câţi bani am mai adunat.
poate de data asta
am, în sfârşit,
destui.

drepturi de autor pentru o greşealǎ

am pierdut
un licurici
în scrumiera
întunericului -

acum
mǎ plâng
cǎ nu mi-am câştigat
privilegiul
de a percheziţiona
la pielea goalǎ
stropii de ploaie.

strig furt, dar
un drac
îmi şopteşte
cǎ nici nu ştiu
dacǎ cerul mǎcar era
fumǎtor.

fir-ar ea sǎ fie
de sinceritate
dusǎ la extrem
pânǎ devine
minciunǎ:

eu simt
ultimul oftat al pǎdurii
în foaia de hârtie subţire
pe care sunt obligatǎ
sǎ mǎ semnez.

puterea de a îţi pune întrebǎri

mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea mult,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea puţine feluri
pe minut,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ strǎlucesc.

mǎ întreb
de ce te tot învârteşti în jurul meu
ca o matcǎ fǎrǎ stup,
mǎ întreb
dacǎ eu sunt singura ta albinǎ
lucrǎtoare, singura ta şansǎ
de supravieţuire.
tu, se pare, nu vezi
cǎ eu de fapt sunt regina tânǎrǎ
şi am nevoie sǎ roiesc
din stupul tǎu îngust,
nicidecum sǎ te hrǎnesc pe tine.

dacǎ tu te mǎsori în milimetri
şi eu în ani luminǎ,
îmi dau voie sǎ mǎ întreb,
de ce rǎmân în lumea ta
unde mǎ vomitǎ cerul şi mǎ înghite marea?

puterea îmi deformeazǎ braţele.
îmi conţin presiunea propriei gravitaţii
ca pe un fetus de redecizie.
sub semnul întrebǎrii, pot fi oricine.
sub semnul întrebǎrii, pot sǎ te aleg
sau nu.
picurând din streaşina curiozitǎţii, pot
sǎ mǎ rǎzgândesc.

merg pe sârma realitǎţii.
mǎ clatin spre stânga, spre dreapta,
spre tine, în mine;
am curajul sǎ pun fiecare pas
în faţǎ.

câtǎ verticalitate în haos!
cât de importantǎ ai fost tu în mine!
oare cât de liberǎ pot eu sǎ fiu?

mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea puţin,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea multe feluri
pe secundǎ,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ vezi cǎ ai orbit demult.

arcaş nepriceput

ţi-am aşezat mǎrul pe cap
sǎ-mi arǎt mie însǎmi
cât de precis am învǎţat sǎ ţintesc
dupǎ ce m-a antrenat domnul destin
prin cele mai inumane metode;
însǎ calculele nu mi s-au potrivit cu firescul naturii.
mi s-a îndrǎgostit sǎgeata de o razǎ de vis
care se odihnea cuminte pe pieptul tǎu
şi te-am nimerit pe tine, am nimerit dimineaţa,
am nimerit cântecul pǎsǎrilor şi a amuţit universul.
am nimerit luna. am omorât timpul.
am rǎnit grav ceaţa. mi-am ochit din greşealǎ
propriile cuvinte
şi mi-am spart vocea în mii de cioburi.
am doborât stelele una câte una
şi oamenii care se strânseserǎ în jurul meu
şi-au pus atâtea dorinţe,
încât data urmǎtoare
mi-a trecut sǎgeata fix prin cotorul mǎrului,
doar sǎ nu fiu nevoitǎ sǎ recunosc.
sǎ te recunosc. sǎ mǎ recunosc pe mine
o baltǎ mustind de viaţǎ
la picioarele tale
neclintite în perfecţiunea lor,
când rolul meu era altul, sǎ fiu un nor undeva deasupra ta
şi sǎ descopǎr soarele.

despre vocea mea din cârpǎ

pânǎ nu demult, o foloseam
sǎ lustruiesc pantofii
doamnelor şi domnilor
mai demni decât mine.
le fǎceam tǎlpile lunǎ
cu zâmbetul ei ca o stea
cǎzǎtoare.

astǎzi,
puţin câte puţin,
centimetru cu centimetru, decibel cu decibel,
îi descopǎr feminitatea.
ne luǎm de mânǎ. o sprijin
sǎ se ridice.
vocea mea ca o cârpǎ
poate curǎţa şi diamante.

îmi voi broda pe ea
ceva frumos -
un suvenir pentru mine însǎmi
din ţinutul cântecului.
apoi, voi crede într-un basm
şi voi zbura pe ţesǎtura-i caldǎ.

curând, mai curând decât am visat,
mi se vor bulbuca ochii de iluminare:
vocea mea nu este şi nu a fost niciodatǎ
o cârpǎ.

Cuvântul

mi-e poftǎ de fructele zemoase
ale Cuvântului.
am nevoie sǎ mǎ scufund în vitaminele lor,
sǎ-mi ungǎ sufletul.
ce hrǎnitoare mi-ar fi
din mâinile tale atotputernice!
eu aş fi copilul. mi-aş tǎcea fericirea
din piept pânǎ în vârful picioarelor,
chiar dacǎ încǎ n-aş şti sǎ îmi ţin capul sus.

vreau fructele alea
sǎ-mi alunece alene pe limba recunoscǎtoare,
numai cǎ n-am plantat sǎmânţa Cuvântului
în solul fiinţei mele.

*

Cuvântul
este o plantǎ unicǎ, interzisǎ în post.

mai bine îmi cred grǎdina inimii infertilǎ
decât sǎ mǎ hrǎnesc
din adâncul pǎmântului.
pe fiecare frunzǎ, vǎd pete de
silabǎ care roşeşte la rǎsǎritul soarelui. arde.

tu mǎ arzi. eu mǎ ard.

mi-e teamǎ cǎ mǎ vei porecli incendiu
şi cǎ aşa-mi va rǎmâne numele, pângǎrit de un foc pǎcǎtos
dacǎ renasc, mǎ înconjur de albine şi fluturi
şi adaug la refrenul cântecului privighetorii din mine Cuvântul
nu.