Un creion. Un pumn de caise.
O batistă. Un pahar de zmeură
la plimbare împreună prin piață
între mirosuri care se pierdeau
unele într-altele și în amintirile
mele din viitor.
Pe drumul vieții împreună,
ți-ai lăsat o amprentă de iubire
pe atâtea lucruri de zi cu zi
care vorbeau despre rutina noastră
până am crescut
și m-ai cunoscut.
Lucrurile s-au schimbat,
cântecul constant al inimii tale
ascuns undeva într-un colț de felicitare
scrisă de mână, niciodată.
Îmi amintesc de mine copil,
visând la un dar mai plin de bucurie și vis.
Îmi amintesc de mine adultă, psiholog
cu prea multă cerneală sub păr
și prea puțin curaj să intru
în camerele umbrite ale inimii,
vrând să știi că prezența ta
nu trebuia învelită în ciocolată
ca să conteze.
Acum te aud.
Închisă după gratii de distanță,
doar cu o mână de bani și o imagine
cât o mie de cuvinte strâmte
prin care să șoptesc anonim tot ce
e poezie vie în mine,
înțeleg în sfârșit
limbajul creioanelor cu modele colorate
și al ascuțitorilor și mai ales
al felului cum ai început să ții
ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.
Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,
ne-am văzut una pe alta.
