fiului risipitor

 dacă eu sunt pădurea
și tu ești un copac în inima mea,
de ce am uitat că îmi pot găsi nordul
în orice alt copac, în stele și în rouă?

m-am îndepărtat de rădăcinile mele
în căutarea coroanei tale
în timp ce fructele cădeau din mine
dulci, lipicioase și umede, sânge mut
pentru că eram surdă, animalele
din arterele mele erau vânate
de sportivi care nu joacă cinstit
și eu cu idila mea iluzorie
dansam după cum cântau ei din pușcă

pentru că în zorii unei zile blestemate
cum îți pica soarele în breton,
mi s-a părut că ești o idee mai verde
decât secolele care îmi curgeau liniștite
în corp, râuri înțelepte, riduri șerpuite.

iartă-mă. te-am prețuit doar
pentru că am uitat prețul istoriei.

recunoaștere

cazi de pe fața pământului
ca o lacrimă
fără să știi
cum ai schimbat istoria
tu, un strop de apă
cu sare și voință.

aluneci.
absența ta se freacă de genunchii mei împietriți.
o umbră se întinde elastică în mine
și încă nu știu până unde
dar știu că nu suficient.

tu
cât un fir de praf
ești însuși universul
în felul tău
irepetabil.

dar să fie

o mulțime de oameni
cu ochi sclipitori, alunecoși.
multe de spus, curaj de plastic,
sare și piper
după gust - nu neapărat după cel propriu.
torni peste tine aburi
ca și cum ai fi un pliculeț de ceai negru
îmblânzit de necesități. pui nor de vată pe băț
deasupra, să nu vezi că mai e mult până aproape
și că îți crapă carnea pe tine de viață
ca porțelanul cănii, de prea fierbinte prea curând.
ei nu trebuie să știe decât o felie din de-ce-ul tău
ăla ca un cotor de măr încă proaspăt.
cu timpul pe care îl deșiri încet, fir
cu fir din ființa ta finită,
zahărul se topește și plouă dulce
în plexul lor solar, cuvintele tale
născute din răni adânci
în care dacă stai, nu atingi pământul cu picioarele.

promisiuni grele

 

cerul cară pungi de nori
doldora de furtună neplouată.
ochii săi înroșiți măsoară pământul
ca pe un adversar
în fața căruia a capitulat prea devreme.
ianuarie se joacă, potrivește cuvintele
ca pe niște cuburi pictate:
în fiecare început doarme un fetus de final.
întinde un deget-lumânare cât februarie
cu crengi goale răzvrătite în toate direcțiile
în loc de piele:
"ți-am zis eu!"
"și dacă aș fi făcut ca tine,
schimba asta mai mult de-un vârf de nuanță
în lumina arămie pe care o numim destin?"
cei doi își dau mâna. furnici într-un oraș cât un fir de praf.
vaporii se împrăștie. mâine vor crede că e senin
și unul dintre ei va scrie o poezie de dragoste
închipuindu-și că bubuie toată galaxia în pieptul lui
strâmt

re-necunoaștere

caut mistere în lipsa de chef
ca într-un glob de cristal.
vine de nor străbat transparența
ca pe o potecă neumblată,
uimită de călători.
ceața își lasă pleoapele grele
încărcate de viitor.

pentru că am fost strivită
între literele unui singur cuvânt
scurt, zăbrele de sunet
zăngănind a dezastru,
astăzi refuz vehement
invitația lascivä
a vieții din care se ridică aburul
ca vântul prielnic de sub curajul
corabiei rupând orice val.

albire

copilărie furată

cuvintele magice zboară
pe geamul deschis
sărutate de adio
de vânt

în pământ cu dorința aburindă
ca viața să fie mai colorată
mai miraculoasă
mai aventură
decât o sămânță
cât unghia degetului mic
de la piciorul stâng al unui prunc

desensibilizare

numere de toate culorile
trec prin fața ochilor mei
ca niște împăienjeniri
de întuneric cu lumină
deșirate în joacă de o pisică neagră
cu privirea fosforescentă
cuțit ce taie prin mine

numere numere numere
șiruri de cifre orbitoare
big crunch-uri în urechile mele
de vată
devin păpușă în mâinile de copil
ale destinului
numără morții și răniții
numără reparațiile până te calmezi
numără elementele care nu se potrivesc
cu așteptările firești de la viață
câte încap în oala de noapte
a unui singur fir subțire de timp
până ți se pare normal?

simboluri fără sens
ritualuri care nu mai au puterea
să încheie nici un nasture
iar să începem altceva
pare blasfemie

numere numere numere
cuvinte oficiale
idei abstracte turnate mecanic
în capete concrete de copii speriați
care deja s-au vindecat de instinct

dar tot atâtea momente de reculegere, când?