Viaţa în alte cuvinte

Îmi amintesc încǎ
aberaţia cromaticǎ
ce mi-a copleşit
hârtia fotograficǎ
a adolescenţei

când eu îmi impuneam
sǎ fiu soare
şi mǎ lǎsam capturatǎ
de amatori

deşi ştiam cǎ sufletele lor
nu ajunseserǎ încǎ
fotosensibile,
deşi ştiam cǎ eu atunci
când se greşea un cadru
mǎ umpleam
de mai multe culori reci
decât calde.

Încǎ mǎ ustura un pic
dâra de luminǎ orbitoare
din colţul ochiului,

când cineva mi-a atras atenţia
cǎ am autofocus
şi mǎ pot reconstrui mai frumoasǎ
prin efectul de vecinǎtate.

Aşa m-am uitat în oglindǎ
cu ochiul liber
şi m-am preţuit eu pe mine
ca pe un diamant cu nume propriu
şi te-am iubit pe tine
şi v-am iubit pe toţi
ca pe nişte piese de puzzle din poza vieţii mele
cǎci mi-am dat seama în sfârşit
cǎ pot alege lentila prin care privesc
şi direcţia în care îmi îndrept camera.

Când mi-am încǎlzit razele
şi le-am lǎsat sǎ se vadǎ,

am reuşit.

Acum mǎ simt
artǎ -

acum completez
imaginea caleidoscopicǎ
a universului.

suflet urât

ca un citrin în faşă
alegi să fii roca ordinară,
numai bună de tocat
până în măduva sufletului.

nici nu vrei să auzi cuvântul cuarţ
iar când îţi spun despre puterea ta
tu îmi scrii un refren de doi bani
despre apele care te-au făcut cândva nisip.
refuzi să recunoşti că ai supravieţuit tuturor

şi nici prin gând nu-ţi trece
că tu ai putea creşte
piatra luminii.

sâmbure de sinceritate

în poezie sunt eu frumoasǎ,
cu adevǎrat frumoasǎ.

aşa cum mǎ trezesc dimineaţa
înainte sǎ mǎ deghizez
în cine cred cǎ ai vrea tu sǎ fiu.
înainte sǎ mǎ machiez
cu fond de ten din propoziţii mǎsurate
la milimetru
sǎ nu-ţi dau şansa sǎ mǎ contrazici
când spun cǎ îmi eşti prieten bun.
aşa, plinǎ încǎ de urdori
ca luna neruşinatǎ rǎmasǎ goalǎ pe cer
când se crapǎ de ziuǎ;
înainte de a îmi picta ochii
cu rimel din acte ratate şi mii de scuze
ca pe nişte vitralii
care dau pe-afarǎ de culori vii,
se fac capodopere de ferestre
numai sǎ nu vezi ce-i înǎuntru.

în poezie aş vrea eu sǎ mǎ cunoşti tu

cum sunt când mǎ trezesc, ciufulitǎ
cu şuviţe rebele de iubire
care nu se aşazǎ unde le pun
nici dupǎ o sutǎ de mângâieri de perie.
îmbrǎcatǎ în pijamaua prea largǎ
din cuvinte exagerate exact cum le simt.
dimineaţa, când sunǎ alarma de la ceas
şi sunetul îmi rǎpeşte respiraţia
prea brusc sǎ mǎ ridic cu gesturi elegante.
înainte de a gǎsi timpul
sǎ îmi spǎl furia de pe mâini.

aşa sunt eu frumoasǎ.
în poezie.

aşa am eu nevoie sǎ mǎ vezi tu.
de ce nu mǎ priveşti
când sunt un sâmbure de câmp semantic,
sǎmânţa de sinceritate
din care înfloresc încontinuu universuri?
sunt oare prea indecentǎ? prea eu?
te rog, uitǎ-te la mine aşa,
prin sticla transparentǎ a unei poezii
sǎ mǎ vezi cum sunt eu
când nu fac pe plac nimǎnui.

poezie de dragoste

(fǎrǎ trucaje, fǎrǎ machiaj, fǎrǎ consecinţe)



tu îmi umpli inima de linişte
ca o cofǎ cu apǎ de izvor.

când eu ning
ca o zi mohorâtǎ de iarnǎ,
îmi ajunge sǎ mǎ mângâi tu
cu miezul unui gând bun.

tu îmi înseninezi cerul
şi îmi aduci pǎsǎrile cântǎtoare
înapoi în timpane.

rǎmâne secretul meu cu mine
cǎldura ta
pe care nu mi-o poate fura
niciun termometru.

imbratisare din plastilina

ce bine că îmi pot modela
un eu de jucărie
înglobat într-un tu din plastilină!

în metafore nu ne jenăm niciodată
iar durerile de cap,
scurte ca furtunile de vară,
se spală cu un duş de fericire
şi săpun din extract de dragoste.

în realitate, dacă se întâmplă
să ne apropiem prin vreo coincidenţă,
nu vorbim despre asta.
mă fac că în spatele
degetelor mele îndrăgostite de joc
nu se ascunde nimic. că nu mă ascund
eu prea goală de braţele tale, tremurând
din albul ochiului.

oare tu simţi cum culoarea creşte în irisul meu
şi se molipseşte de tine? apoi se decoloreazǎ
de distanţa dintre noi.

sufletul meu devine o zi de iulie
lângă tine
dar codul imaginar al bunelor maniere
mă obligă
să-ţi vorbesc în cuvinte din emisfera sudică,

nu cumva să-mi observi pofta nestăpânită
de căldură.

o îmbrăţişare din plastilină
îmi pot permite.
doar atât.
uneori uit că nu aşa se trăieşte,
ca şi cum eu aş fi jucărie
iar tu, visul unui copil preşcolar.

lacrimi

nu mi-am cumpǎrat barcǎ.
încǎ nu vedeam marea la orizont
aşa cǎ am considerat inutilǎ investiţia.
nu mi-am fǎcut nici mǎcar o plutǎ
din lemnul companiei tale
înainte sǎ plâng.
am crezut cǎ ştiu sǎ înot
printre insulte şi amintiri.
ce-i drept, mi-ar fi plǎcut
sǎ te invit într-o croazierǎ
pe marea copilǎriei mele,
sǎ nu fiu singurǎ
când vine furtuna
şi se revoltǎ valurile în mine -
dar era prea luxos
sǎ îmi permit îndrǎzneala
şi nici nu ştiam
ce ar însemna pentru tine
sǎ ne scufundǎm împreunǎ
un timp.
acum, te-aş ruga
sǎ-mi arunci o vestǎ de salvare -
o îmbrǎţişare lungǎ
cât minutarul unui ceas care a stat
mi s-ar potrivi de minune
în jurul umerilor lǎsaţi
şi sufletului semirezistent la apǎ.
am încredere
cǎ ai putea despǎrţi marea
şi totuşi ceva, un ceva din umbrǎ
care mi se scurge printre degete
ca trecutul - ceva
nu îmi dǎ voie sǎ te strig.
singura hartǎ pe care o am la mine
mǎ asigurǎ doar, în mod misterios,
cǎ eu fac parte dintr-o specie de iubire
care nu se îneacǎ.

nu dai titlu unui desen de copil

trǎiesc printre feţe, mǎşti
care se uitǎ în jos la mine.

unele mai nereuşite, de bau-bau:
când le vǎd îmi vine sǎ fug
din mine însǎmi,
sǎ alunec încet, nevǎzutǎ,
de pe marginea universului.

altele sunt fǎcute de adevǎraţi artişti:
sunt cele care îmi fac existenţa
mai dulce, mai armonioasǎ.
sunt oamenii alǎturi de care
mǎ simt de mǎtase
de parcǎ într-o viaţǎ anterioarǎ
aş fi fost o aripǎ.
de parcǎ acum aş fi
un fel de aproape-zbor.

se uitǎ în jos la mine şi nu mǎ vǎd.

*

uite, mamǎ,
mi-au crescut sâni!

dar fetiţa mea,
mai existǎ pere necoapte

şi luminǎ artificialǎ
care face noaptea
sǎ parǎ zi.

hai mai bine sǎ te învǎţ
sǎ te dai singurǎ
în leagǎn.

*

bǎrbate, uitǎ-te la mine -
te iubesc!

dar copil drag,
eu cunosc la zâmbete
iar tu eşti prea proaspǎtǎ,
prea neprihǎnitǎ

ca un zumzet de bucurii
care mi se zbate o clipǎ sub piele
lǎsându-mǎ vesel şi neatins.

hai mai bine
sǎ ne jucǎm
de-a v-aţi ascunselea.

*

trǎiesc printre feţe, mǎşti
la care mǎ uit în sus.

nu conteazǎ, îngeri sau diavoli.
unii m-au ucis cu câte un cuvânt ascuţit, neşlefuit
iar alţii m-au uns cu rouǎ din rai
şi mi-au dat voie sǎ cred cǎ aş putea învǎţa sǎ zbor.
diavoli sau îngeri, tot aia.

la toţi mǎ uit la fel.
de parcǎ ar fi oceane de fiinţare
în timp ce eu sunt o pǎpuşǎ de vatǎ.
pentru toţi îmi ridic privirea

şi nu mai am timp de cei
care mǎ privesc pe mine de jos în sus
şi mǎ vǎd. mǎ vǎd aşa cum sunt eu,
o aripǎ cǎreia îi este fricǎ sǎ zboare
fǎrǎ o a doua aripǎ, o aripǎ care sǎ aparţinǎ
cuiva din cei de sus.

pe cei care îmi spun “da, hai
sǎ ne punem zborurile împreunǎ”
îi privesc rareori. îi privesc numai în jos
şi nu îi vǎd niciodatǎ.