Să vină licuricii

Îmi străluceşte muzica

peste tot

pe sub piele,

se lasă auzită

ca un secret prost păstrat,

îmi curge muzica râu 

pe sub pietre

iar şi iar, răbdătoare până le face nisip

şi liniştea de după devine mătăsoasă

şi eu mă trezesc transfornată

în pădure.

Timpul se dilată,

intră în el lumina lunii

şi îl strică, îi cresc timpului aripi

şi nu mai ştiu când,

dar îmi amintesc cu tot corpul de ce.

 

 

 

Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.

 

Obraz

 

râurile

şi peste râuri ploile

şi pământul inundat

şi oamenii înecaţi care nu s-au îndurat

să-şi abandoneze casele goale

în care cândva s-a râs împreună.

Calendarul fără zile

 

Ce înseamnă timpul

într-o lume fără lumină?

Un perete zgâriat

la un braţ întins distanţă.

Numeri adânciturile

şi intonezi incantaţiile

cu vocea potrivită

ca o flacără

care ţâşneşte din tine

pentru că înăuntru deja a ars

totul.

Ţii ritualurile

ca la carte,

cioburi de control

într-un univers care se sparge,

dar e atâta vid, atâta tăcere

între stele,

încât n-ai ce vedea decât praf 

stelar şi ceaţă

dacă îţi faci curaj să deschizi ochii.

 

Speranța

 

Să mă prind cu două degete

de aţa balonului

atât de natural,

să îmi devină prelungire firească 

a trupului,

o topire a durerii în alb,

să devin odată cu balonul

uşor, tot mai uşor,

să las în urmă seismele

şi furtunile

şi să îmi rămână pielea numai zbor,

să mă ia dincolo de tot ce nu este balonul,

să mai zăbovesc doar pe buzele de copil

care încă mai suflă bule colorate de săpun

şi să mă sparg într-un moment de răcoare

într-o zi de vară cu arşiţă,

să se termine poezia şi să fiu doar eu,

liniştea delicioasă rămasă pe limbă ...

 

Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

nu striga

 

furtuna este un spaţiu sacru.

trebuie să intri singur în ea

şi să te descalţi la intrare.

să faci loc primitor în ochii tăi

pentru firele de nisip şi cioburile de gheaţă

care intrând

îţi vor întinde spectrul vizibil ca pe un elastic,

îţi vor face lumina mai moale,

îţi vor smulge viziunea din rădăcini.

în timp, dacă stai perfect nemişcat

şi o simţi cum te locuieşte

ca pe o casă abandonată,

îţi vor creşte sub unghii seminţe de pace ...

dar pentru momentul ăsta ca un coşmar

care cuprinde întreaga istorie a omenirii

şi se desfăşoară în câteva secunde,

este numai despre furtună

şi despre ce îţi spui ca să pui un picior în faţa celuilalt

prin carnea ei de frig, de unul singur, 

cu ochii plini de tot ce doare

nevăzând un capăt spre care să te îndrepţi.