suflet nerӑtӑcit

iatӑ, acel moment cȃnd aproapeștii unde te afli.

o constelație și un sfert la est de saturn.
gӑsești un ciob de inimӑ
dar nu știi sigur a cui.

nu ești chiar rӑtӑcit
pentru cӑ ȋți poți desluși clar
reflecția ȋnlӑcrimatӑ ȋn ciob.

nu ești nici pe drumul cel bun
pentru cӑ nu ai avut busolӑ niciodatӑ,
nici voie sӑ cunoști punctele cardinale -
iar copacii mȃndri se prefac cӑ au mușchi
pe toate fețele și pe cȃteva umbre.

tu?
tu sӑ ai ȋncredere
cӑ ӑsta e drumul tӑu
și nu drumul musafirului care ți-a fost cel mai drag,
fidel deși nu pȃnӑ la ultima picӑturӑ
care face paharul sӑ ajungӑ pe jumӑtate gol.

tu sӑ iubești
atunci cȃnd ți se spune cӑ niciun cuvȃnt care exprimӑ ceva real
nu ȋncepe cu "i",
tu sӑ ai rӑbdare
cȃnd se ȋngusteazӑ timpul pe fața celorlalți,
tu sӑ porți halou ȋn loc de cӑciulӑ iarna
și pantofi rupți și sӑ vorbești la pertu vȃntului și sӑ ȋndrӑznești
sӑ te uiți dormind pe o bancӑ ȋn parcul istoriei tale celei mai negre.
tu sӑ, tu sӑ, tu sӑ

fii tot ce nu ți-a fost dat.

iatӑ-te pe tine ȋn acest moment cȃnd aproapeștii unde te afli,
tu, suflet nerӑtӑcit, și iartӑ-te ȋn acest loc cu ceațӑ
pentru cӑ nu știi cum este mai bine:
sӑ vezi granița și sӑ te doarӑ nemișcarea picioarelor tale
sau sӑ zӑrești ce este dincolo de granițӑ și sӑ nu mai știi

dacӑ aceastӑ inimӑ degeratӑ
era a ta
sau a altcuiva
sau, poate, a amȃndurora.

sem título

împrumut atâtea voci de la vecini.
îmi spăl lacrimile cu detergent străin
în văzul nimănui, dar cu ştirea tuturor

căci cu fiecare voce, împrumut
o mie de feluri de a tăcea.
ofer greutatea sufletului meu în platină
pentru fiecare nuanţă, mă târguiesc

să le îngrop pe toate
într-un sărut, la doi metri sub
pământul uscat al buzelor mele.

poezie din ceaţă

mă acopăr cu sunetul alb al păcii
ca într-o spumă de zmeură cu un strop de iubire.

pentru prima oară, mă citeşti
ca pe o carte în braille
care se lasă văzută în sfârşit.

nu ne cunoaştem
cu artificii sau viori care plăng,
nu ne îmbrăţişăm
cu crengile noastre goale în costum de iarnă.

doar

îmi cânt tăcerea
în surdină
să îmi auzi
o singură lacrimă
cum curge
în cascada vieţii
care se revarsă disperată
peste sate, peste cer, peste
tot ce am avut mai sfânt.

tu nu eşti aici
ca să usuci norii,
nici ca să-mi înţelegi grindina.
dar eşti aici pur şi simplu.
ai ajuns la mine
şi m-ai privit înainte să-ţi laşi amprenta
peste luna ianuarie a ochiului meu fără soare

şi asta mi-a dat putere să mă ridic pentru un minut
şi să-mi strig numele ca şi cum aş striga
o veche prietenă dintre undele unui lac îngheţat.

la circ

fractalii joacă
în cortul de circ din poalele mamei.

răspunsul fără întrebare
tremură pe buzele mele
de fecioară dezvirginată
de timpul meu ucis cu mâinile tale
imaculate.

îmi fac mozaic din viaţă
cu tine.

pentru că mâinile mele murdare
încap într-ale tale
dar nu şi ale tale
într-ale mele.

(acum nu avem clovni, ci doar măşti.
aici nu mai avem demult niciun leu,
dar a rămas pe poziţii armata de dresori.)

Virgula

ce-i cu virgulele zilele astea?

*

ca şi cum cuvântul ar fi închis într-o cuşcă
să nu muşte de unde te doare mai rău,

dor
gratiile gâtlejului meu
ca un călău condamnat la muncă silnică.

nu vreau să dau cu sufletul tău de pereţi.
nu mai vreau nici să fiu din sticlă
şi să regresez în milioane de granule de nisip
la privirea ta de pisică blândă.

nu mai vreau să fiu o lacrimă mută.
sunt o lacrimă poliglotă!
sunt o lacrimă care te iubeşte
şi, pentru că te-am iubit, acum
curg dintr-un ochi care îşi poate distinge

propria culoare.

poate-i mai bine
albul absenţei, un ochi orb din moarte.

poate-i mai bine
decât să râd când îmi vine să plâng,
să tac când îmi vine să mor -

fetiţa cu chibrituri
degerată pe uliţa unei propoziţii
fără coadă şi fără cap
pentru că îşi aprindea chibriturile numai în gând

şi spunea nu doar în poezii
pe care apoi le ardea

la focul imaginaţiei.

dar parcă de fiecare dată
se găseşte un colţ de dumnezeu
să le amintească ochilor mei
exact ce nuanţă au
şi care le este locul de cinste în spectrul vizibil.

*

ce-i cu virgulele zilele astea?

you can't, give up!
you can't give up!

ca şi cum schimbarea unei vieţi
ar fi echivalentă cu
un punct greşit prea lung de o mână stângace
pe o foaie de hârtie.

*

cum se pune virgulă în suflet
când tot ce mai ştim
este răsărit şi apus?

în continentul braţelor noastre
încleştate unul într-altul
nu există
miazăzi sau miazănoapte.

regula de aur a jocului cu focul

vara nu se face foc în obraji.

vara se stă turceşte pe veranda sufletului
cu ochii goi şi pielea arsă.
vara nu te iubesc decât în surdină,
cu braţele ca nişte crengi timide, prea
încărcate de frunze pentru a se întinde spre
soare.

doar în septembrie te iubesc.
încep încet să mi te doresc ca pe o respiraţie
proaspătă, rază subţire de inspiraţie
pe care o îmbrăţişez pâna aproape o rup
printre frunze moarte care încă par vii.

se face frig din când în când,
se ceartă norii în inimile noastre;
plouă din când în când
pe aleile umerilor noştri care se confundă
ai unuia cu ai celuilalt.

acum se coc fructele sădite demult, demult de tot
în pământul ochilor noştri. acum ne vedem
printre lacrimi vii care par moarte.

fulgeră des, dar abia acum, când te vreau aproape,
auzim în sfârşit tunetele
în timp ce dansăm,
ni se şterg arsurile din caietul umed al pielii
şi ne umplem inimile
fiecare din izvorul care este celălalt.

dar până in momentul exact
când auzim primul tunet
cum ne izbucnerşte din măruntaie,
pentru dumnezeu! să nu uităm că

vara nu se face foc în obraji
oricât ne-ar înveseli flăcările.

nu mă uita

mi-e teamă că, dacă
mă îmbrăţişezi destul de strâns,
îmi vor înflori ochii.

vor exploda în petale de cer
şi nu vei mai fi în siguranţă.

incendiile se răspândesc repede
în grădina sufletului meu -

dar, înainte să te ard, cred că vei reuşi
să te strecori printr-o crăpătură veche
din gard, vei fugi şi cu fiecare pas

mi se va şterge numele puţin mai mult
din căldura fertilă a vocii tale.

în final,
vor rămâne doar
scame de gumă

din iubirea mea pentru tine

ca toate celelalte iubiri
pe care ai privilegiul
de a le plivi

din grădina ta
în care nu încap florile neînsemnate
de nu mă uita.