statuie de gheaţă

e drept, din când în când împietresc.
mă împletesc cu nemişcarea
şi mă fac una cu frigul
de parcă aş uita cine sunt eu.

mi se înfioară braţele
de absenţa umerilor tăi
iar picioarele mi se luptă
să ducă greutatea
relaţiilor multiple dintre noi
într-un singur pas.

doamne, tu măcar realizezi
că eu trebuie să mizez
pe un singur pas
pentru a ieşi din labirint?

noi avem pretenţia
să ne ovaţioneze mulţimea
pentru o capodoperă de privire

care să trasmită şi iubirea divină
şi revizuirea scenariului de viaţă
şi prospedţimea învăţării curcubeu
după furtună
şi prietenia cu acei oameni din public
care le dau cu tifla visurilor mele.

îmi pierd echilibrul.

mă prăbuşesc sub povara
de a îţi da voie
să fii totul pentru mine.
îmi atârnă pe spinare
sacii plini-ochi cu antonime balast
culese din maldărul de roluri
pe care le joci în viaţa mea

şi mă cocoşez sub tot ceea ce însemni
tu pentru mine.

*

îmi amintesc că sunt gheaţă, nu statuie de piatră.
este în firea mea să sufăr de hipotermie sufletească.
primesc frigul în măduva oaselor
iar carnea şi sângele meu plâng pe furiş-
o încordare uscată a lacrimilor.

pe măsură ce îmi amintesc că sunt gheaţă, fac un duş de lumină.
mă topesc, mă topesc, mă topesc până devin lac
şi deodată hotărăsc să curg, curg, curg
printre toate pietrele. curg în jurul tău, dincolo de tine
cu povestea ta mâzgălită neglijent între rândurile destinului meu.
curg printre spectatorii scenetei mele
care îţî sunt ţie prieteni, iubite sau cel puţin
raze de soare într-o dimineaţă de iarnă.

privesc înapoi şi observ că eu am trecut de multe alte pietre în drumul meu,
am trecut de multe cataracte, de confluenţe la care nici nu speram,
am trecut de insule întregi. şi iată că încă fac valuri.
trăiesc în mine peşti, ţipari şi crapi
de care poate nici nu ştiu şi care nu s-ar fi născut fără mine.

*

eu sunt.

curg printre pietre
aşa cum sunt, eu
cu mirosul şi gustul meu
care nu se pot defini.

păstrez totuşi o urmă de gând
despre coreografia complicată
pe care trebuie să o dansez cu tine
de pe prea multe poziţii în acelaşi timp.

se conturează o întrebare
pe cerul frunţii mele
şi ridic din umeri
de parcă acest simplu gest
ar fi artistic în sine:

cum să fac?

*

acum nu mai sunt statuie de gheaţă
aşa că îmi iau cât timp am nevoie:
las întrebarea să se coacă
până cade din copacul sufletului meu

şi, mai curând decât speram, devin conştientă
că sunt apă.
deşi uneori mă lovesc de pietre,
îmi potolesc setea cu mine însămi.

dacă îmi urmez curenţii,
voi curge mai departe, voi curge
până în ocean.

eu sunt responsabilă pentru valurile pe care le fac.

nici mai mult, nici mai puţin.

şcoala de oameni descurcăreţi

când eram mică, mi-am tatual soarele pe partea interioară a pleoapelor.

ai putea tu, te rog, să stingi puţin lumina? arată-mi că sunt Om şi pe întuneric.

atinge-mă cum mângâie pământul umerii lui Atlas dacă asta-i procedura,

dar, te rog, scoate-mă caldă din oceanul Arctic pe care singură l-am plâns

îndelung, de-au avut timp gheţarii să se formeze înăuntrul meu.

cu mare plăcere!

dar ştii, domnişoară Amaretto, eu îs cam mulţumit de lumină-

mai ales lumina aia bolnăvicioasă, care îţi merge la suflet,

aia caldă de se pune la vata pe băţ.

te invit mai bine să topim gheţarii împreună

şi să facem analizele chimice ale otrăvii primordiale din care ţi-ai ţesut frigul.

iar dacă nu vrei să analizăm, putem să ne îmbrăţişăm vieţile

şi să învăţăm împreună cum se trăieşte.

iar dacă vreodată, oricând, se emite un avetisment de uragan în tine,

simte-te liberă să mă chemi în ajutor şi voi veni cu dragă inimă

la orice oră în afară de momentele când ai cu adevărat nevoie.

şi ce fac atunci când, în mod inevitabil, mi te voi tatua pe tine

pe cord deschis cu anestezic la care sunt alergică?

am voie să te iubesc? pot să îţi ofer cadou viaţa mea în alte cuvinte?

măcar aşa, de împrumut. şi tu să te împrieteneşti cu mine

şi să-mi fii şi bibliotecar în oraşul emoţiei celei mai puternice

pe care am simţit-o de când m-am născut şi, hai te rog, fii-mi şi

ghid în muzeul istoriei tale, măcar în încăperile accesibile publicului larg.

da, da, fii-mi tu zi şi noapte şi inimă şi umbră şi soare şi lună

şi sevă şi secetă, fii tu eu în locul meu ca să pot învăţa să mă iubesc pe mine

sau cel puţîn

arată-mi câte o bucăţică din lacrimile tale

când sunt împrejurările de aşa natură, de mă aflu alături de tine în momentul

în care te uiţi în oglindă ca să înveţi cum să îi priveşti pe cei de care ai grijă.

nţ! ar fi prea neortodox.

eu trăiesc o viaţă de sfânt, împărţită clar pe compartimente,

iar în fiecare dimineaţă curăţ fiecare cutiuţă, adaug categorii şi subcategorii

şi notiţe de subsol şi

referinţe bibliografice care să arate de unde mi-am cumpărat

fiecare haină de blană în care îmi îmbrac deciziile.

ai încredere în mine!

dar eu nu îţi voi spune nici măcar într-o urmă din parfumul unei silabe

dacă îmi arunc ziua şi noaptea şi inima şi umbra şi soarele şi luna şi seva şi seceta

între rândurile scenariului tău,

toate făcute ghemotoc de şerveţel cu care îmi şterg nasul în timpul liber

când nu tre’ să pretind că te-aş ajuta cu dragă inima şi la orice oră

să câştigi vreun Oscar cu piesa ta de doi bani.

(pauză pentru efect dramatic. terapeutul îşi va conduce cu căldură

clienta în arena cu lei. imperiul roman încă e la modă în inconştient.)

descurcă-te!

lacrimile nu-şi au rostul, că doar mă aplaudă o armată de oameni simpatici.

în cuvinte mă înec.

metaforele mi se sălbăticesc într-o doară, c-aşa poate înving leii de una singură.

acuarelele îşi bat joc de mine.

plastilina am modelat-o până s-a autodresat să mă modeleze ea pe mine.

notele muzicale au fugit de pe portativul fiinţei mele.

(linişte.

everything has been said in the fine print.)

îndrăgostită de o frunză

te-am văzut verde.
mai viu decât mă aşteptam.
oare nu ai înţeles cât de mult
însemnai tu cu sufletul tău plin de sevă
pentru o daltonistă ca mine?

dar uite că se face toamnă.
devii ruginiu
şi e de aşteptat ca eu să trag concluzia
că există ceva fundamental greşit
în compoziţia ochilor mei:
prea multe lacrimi şi prea puţini fotoreceptori, nu crezi?

este vina mea
că am sperat să laşi tu de la tine
o amprentă de nemurire
pe inima mea leneşă.

dar iată că tu te-ai făcut ruginiu
cum credeam eu în copilărie
că trebuie să arate frunzele.
te-ai învechit. faci economie la fotosinteză
pe seama mea.
te bate vântul de treci prin mine
şi mi se fixează frigul distanţei dintre noi
în oase.

cândva mi-ai urat bun-venit
în entuziasmul tău de iulie,
dar acum vine iarna
şi amintirea căldurii tale
se face una cu pământul.

eu n-am fost de acord cu asta.

tu nu ştii? mi-am pariat viaţa
pe colţul unei nervuri din miezul tău
şi acum e prea târziu să-mi spui

că ai şi alte anotimpuri,
că din când în când te lasă rece
gheaţa pe care alunec eu, că n-am decât
să-mi rup picioarele unei emoţii

şi nici eu nu te-am avertizat
că atunci când mi-am fracturat iubirea,
mi te-am pus pe tine ghips
aşa, frunză verde cum te-am cunoscut cândva;
acum sunt îndrăgostită de seva ta
şi nu mai contează că ne uscăm împreună:

învăţ de la tine să fiu îngrăşământ natural, deşi nu mai cred în viaţă.

tre’ să le dau şi celorlalţi o şansă
de a se descompune
cum mă descompun eu alături de tine
şi să le răspund cum mi-ai raspuns tu mie,
că aşa-i lumea încă dinainte de timp:

te naşti ca să mori şi mori ca să îi naşti pe alţii
pe care îi blestemi exact cu aceleaşi cuvinte.
te îndrăgosteşti de ţi se sfarâmă picioarele sub greutatea iubirii
şi nu mai poţi să pleci.

ca norul când plouă

mă destram.

ca un ghem de aţă
ajuns scamă.

ca norul când plouă.

singură.

*

nu găsesc cărarea întortocheată exact cum le place paşilor mei.
eu nu sunt arhitect peisagist, iar pădurarul a murit.

pădurea putrezeşte înăuntrul meu
şi eu mă dau cu parfumul tău preferat.

*

tu cu toate stelele tale în frunte
nu te dovedeşti nici pe departe util
ca vânzătoarele.

vânzătoarele care ştiu când eşti la ciclu.
vânzătoarele care ştiu când plângi.

tu îţi vinzi sufletul. vânzătoarele vând şerveţele.

ele au cinstea întipărită pe faţă.
uşa deschisă şi rafturile la vedere.
“două pachete, vă rog!”, se grăbeşte clienta din faţă
şi vezi teancul cum scade. se goleşte raftul
sincer şi firesc.

sufletul nu se vede, nu îl poţi pipăi, nici miros nu are
iar tu mi-ai dat sufletul tău nepreţuit, fără instrucţiuni,
all-inclusive pe termen ridicol de nelimitat.

în felul ăsta, cu toate facultăţile şi cu toate tehnicile atent studiate,
ai neglijat să îndrepţi degetul arătător spre un simplu raft
şi să ma avertizezi: “E pe terminate.
Fie că mai am un miligram sau o tonă din mine însumi
pentru tine, să-ţi pun pansament pe trecutul plin de puroi -
sufletul meu este finit. Un segment de curbă, nicidecum o dreaptă.”

*

cu toate oftările tale care s-au sincronizat vreodată perfect cu ale mele,
vânzătoarele sunt incomparabil mai nobile
decât tine.

“un pachet de şerveţele, vă rog!”, cer răguşită, cu o lacrimă neruşinată pe obraz.
“da”, stă un minut întreg cu mine să îmi numere restul
şi nu a pretins niciodată că i-ar păsa.

tu, la dracu’, m-ai invitat să te invit să îmi fii curcubeu!
dar acum mă uiţi
ca fotograful care-şi vede de viaţa lui
după ce a câştigat premiul pulitzer pentru fotografia
unui strop de ploaie alunecând pe bărbia de asfalt a cerului.

nu îţi pasă.

până la următoarea fotografie,
din partea ta n-am decât să mă destram
în singurătate, ca norul când plouă.

pun pariu că îţi miroase a proaspăt când încui uşa după mine!

vulnerabilitate

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie.
sǎ am încredere cǎ m-ai prinde
pe salteaua unui cuvânt
şi cǎ m-ai ţine în braţe
pânǎ mi-ar reveni culoarea în obrajii poeziei.

vreau sǎ ştiu fǎrǎ urmǎ de îndoialǎ
cǎ dacǎ m-aş frânge în faţa ta
ca o aripǎ uzatǎ,
tu mi-ai aminti cǎ am zburat.
mi-ai ţipa la ureche
dacǎ ar fi nevoie
pânǎ mi s-ar desface timpanele şi-ar deveni crâmpeie de muzicǎ,
pânǎ ţi s-ar face ţǎndǎri vocea şi s-ar transforma în iubire.
mi-ai aminti cǎ toatǎ viaţa, toatǎ viaţa mea a fost zbor
chiar dacǎ pentru a decola, a trebuit mai întâi sǎ mǎ târǎsc.

“ai fost noroi ca sǎ devii una cu zborul”, aşa am nevoie sǎ îmi spui.

şi eu m-aş învârti ca soarele, în jurul propriei axe
şi ţi-aş arǎta toate exploziile mele.
ţi-aş arǎta toate semnele de foc care mi-au rǎmas în mǎduva oaselor
şi care nu se vindecǎ doar cu puţinǎ cremǎ hidratantǎ din extract de seninǎtate.
ţi-aş spune cǎ mǎ fac piticǎ albǎ numai de fricǎ sǎ nu fiu gaurǎ neagrǎ.
ţi-aş spune cǎ îmi sunt mie însǎmi pluto şi nu îmi merit locul pe cer.

aş vrea sǎ îmi rǎsarǎ o lacrimǎ în priviri în loc de dimineaţǎ.
sǎ te trezeşti devreme, ca un copil entuziast al artei de a se mira.
sǎ-mi dezbrac uşor draperiile sufletului în faţa ta,
sǎ rǎmân goalǎ, eu cu norii mei şi trecutul meu la lumina cǎruia nu se poate citi
şi sǎ te rog, sǎ te rog din însǎşi sǎmânţa-flacǎrǎ din care m-am nǎscut:

“fii-mi licurici, te rog.
fii tu perna moale pe care scâncetul meu îşi poate odihni capul.
când mǎ cred doar un ecou palid,
fii-mi tu voce şi cântǎ-mǎ. cântǎ-mǎ pânǎ adorm. cântǎ-mǎ tare,
sǎ mi se trezeascǎ inima pentru totdeauna.
învaţǎ-mǎ sǎ dansez cu tine, cu mine, cu universul.”

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie
şi recunosc
cǎ vorbesc dincolo de gramatica bunului simţ
când te rog, te rog cu toatǎ fiinţa mea şi încǎ ceva din mine,

rǎmâi lângǎ mine toatǎ ziua şi spune-mi:
“te vǎd cu adevǎrat şi încǎ vreau sǎ te îmbrǎţişez cu privirea.
meritǎ sǎ continui sǎ te pictezi
şi cu noroi, şi cu foc, şi cu iubire.”

îndrǎgostire

îmi cade o petalǎ
în nectarul tǎu:

linişte de pian.

*

mi se scurge polenul
din inimǎ

când îmi amintesc
poveştile albinelor -

a te iubi
e semn cǎ încep
sǎ mǎ ofilesc.

*

te rog,
ghiceşte-mi în frunze

cǎ voi fi destul
de norocoasǎ

încât la iarnǎ
sǎ îmi rǎmânǎ încǎ vie

amprenta
într-un fagure de miere.

dragoste de octombrie

facem dragoste de ne cad frunzele
ruginite, sǎtule de viaţǎ.

folosesc cuvinte care taie
respiraţia şi cântecul pǎsǎrilor.
cuvinte înfrigurate
şi înfofolite în prea multe straturi
de metaforǎ.

ne prefacem în dragoste
într-un vis.

deschid o carte cu pagini îngǎlbenite
şi o ţin la întâmplare, cu susul în jos,
capul plecat puţin prea aproape -
sǎ creadǎ lumea cǎ am curajul
de a o citi.

sǎ crezi tu cǎ pur şi simplu
povestea-i alta.

cǎ nu aştept doar sǎ ne coacem.
sǎ cǎdem împreunǎ şi sǎ-mi cer scuze
cǎ te-ai lovit într-un bolovan
şi te-ai stricat din cauza mea.

*

ne îndrǎgostim de se-aduna norii la sfat
sǎ ne certe

sau eu ma îndrǎgostesc
de se rǎsfoieşte cerul
în degetul meu mic de la piciorul stâng
şi inventez un alt fel de ploaie:

spune-mi, miros deja a proaspǎt
sau mai e nevoie
de încǎ un minut, încǎ
o melodie din linişti şi tresǎriri?

*

tu eşti un munte şi eu nu sunt alpinist.
tu eşti piatrǎ şi eu nu sunt râu.
eu port un miracol în suflet şi tu nu
îmi impui sǎ fiu sfântǎ.

învǎţ sǎ-mi fac dumnezeu din iubire.

încetul cu încetul, cunosc fiecare culoare
şi, la lumina ta, nu mai vǎd dezolare
când privesc cum ne danseazǎ frunzele
un ultim dans înainte de a cǎdea.

iarna îmi pare acum doar un pretext
sǎ ne ţinem unul altuia de cald

şi-o sǎ-ţi fac aripi din zǎpadǎ, aşa sǎ ştii.
iar in timp ce-ti cos cu atenţie
fiecare ochi dintr-un fulg de nea,
o sǎ învǎţ şi eu sǎ zbor, aşa sǎ ştii.