Fata care aducea curcubeul

 

Ea îl presimţea în pori.

Între patru pereţi fără ferestre,

între patru visuri fără iubire -

de la furtună, i se colora sângele.

Îi rămâneau mute venele, poveşti 

cerşind o ureche să le audă dincolo de cuvinte.

Fata care înţelegea universul pe corpul unei gărgăriţe

şi aducea curcubeul pe cerul gurii ca şi cum ar fi fost

în acelaşi timp nimic şi tot ce conta ...

mi-a explodat în faţă când nu i-am înţeles lumina

deşi îmi hrănise inima cu ea de atâtea ori

şi a devenit curcubeu.

 

Când mi se aprind felinarele în carne

 

 

Mi-am mângâiat cu mâini moi de cerneală

Drumul

de atâtea ori, m-am confundat cu el

când mă uitam în oglindă şi nu vedeam

nimic altceva de preţ. Aveam o poveste

de aur cald în piept

şi mi-am mizat toate şiroaiele de durere

pe firul ei narativ gros, luminos.

M-am visat soare cum se visează ghinda stejar

când creşteam în miez de noapte

şi nu aveam nici un felinar

şi, deşi bolboroseam multe cuvinte de umbră,

încă nu eram fluentă în limba beznei.

Dar când îmi cresc raze dureroare 

din spate, în formă de aripi,

şi sunt legată printr-un blestem de pământ,

contrastul din mine nu încape între două coperte opace ...

Am petrecut ani de zile învăţând raţiunea de a fi a graniţelor

şi iată-mă, în sfârşit, pe târâmul din carne şi oase şi fiori 

al înţelegerii:

neţărmuită mare.

Mă poate îmbrăţişa briza din orice direcţie

şi pot naște lumină suflând puf de păpădie

oriunde mă aflu. 

Luna care mă trăgea şi mă împingea

face parte din mine

iar scoicile din corpul meu încordat ar vrea

altceva decât acest şirag de perle.

Înotul meu 

pe viaţă şi pe moarte

ar putea fi plutire ...

 

Ofrandă

 

O scrisoare către lume

într-o singură literă,

sămânţa din care se va ridica o pădure

şi va îmbrăca muntele.

O scriu după dictare,

dar îmi cântă degetele

în cor cu voi, 

mă cântă soarele de iunie

sub care încap toate,

mă în-cântă ecoul de "bine-ai venit"

pe care l-aş putea avea

când din litera mângâiată de mâinile mele,

lângă atâtea altele, clădite de meşteşugari 

mai pricepuţi şi mai curajoşi decât mine,

va creşte libertatea şi iubirea cu braţe largi,

tot mai largi.

După luna de miere

 

După luna, anul, deceniul de miere,

după ce s-au uscat, spălat, plâns

şi ultimele picături de sirop

cu care îmi înşelam copilăria

când durea desprinderea mai tare,

când nu aveam alte braţe în care să

mă arunc -

vine oceanul şi şterge 

ideile absolute de pe nisip. 

Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,

îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,

universuri întregi unde legile naturii sunt diferite

de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp

în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr

fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine

nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă

uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin

în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.

După luna de miere, vine vremea 

să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.

Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu 

de căutat în grădini greşite 

ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.

Loc pentru nuanțe de gri

Nu aveţi loc pentru nuanţe de gri,

pentru melodiile care se şoptesc

între arşiţă şi furtună,

pentru noi, cei care am gustat din mai multe vieţi

şi purtăm mai multe pălării, mai multe poezii,

suntem mai mult decât o foaie de hârtie

în bătaia vântului, căutare de sens

într-un leagăn care îşi pierde esenţa când stă pe loc

dar vreţi să ne prezentăm.

Să apărem distilaţi, decoloraţi, îmbătrâniţi

de ninsoarea anilor decupaţi din noi

pentru că nu corespund la milimetru

cu mitologia voastră despre ce este un om.

Vreţi să ne târâm pe genunchi prin holul îngust al unui cuvânt

vechi, tradiţional, uzat şi destrămat la capete

şi, vedeţi voi ... odată ce într-un ochi a pătruns lumina

descoperind toate ungherele fiinţei,

aşezându-se confortabil în măduva oaselor,

primind cu iubire toţi oaspeţii ...

acel corp incandescent nu mai poate fi 

convins de întunericul alb-negru 

în miezul căruia s-a născut, din care a crescut.

Povestea ascunsă sub fiecare clapă de kalimba

 

Prima sămânţă de sunet

am găsit-o împreună cu tine,

într-o zi toridă de vară, 

într-un oraş al muzicii

în care nu ar fi trebuit să atingem nimic

dar tu - cu vocea ta ca un zbor 

peste cursa vieţii - nu puteai

să treci printr-un loc fără să laşi amprente

mai adânci decât se observă la prima vedere

(uită-te la mine acum).

Eu dintotdeauna am fost muzică

şi niciodată nu am ştiut să mă fac auzită ca atare.

Am cules primul fir de notă

- necunoscută, dar uşoară şi verde crud,

melodie de plăcere în bătaia vântului cald,

esenţa hrănitoare a ploii într-o bucată de lemn -

cu tine, de jenă pentru mărunţişuri pământeşti

când erai o prezenţă în carne şi oase

dureros de vie şi imperfectă şi aproape.

Ai ştiut cât m-am ţinut de firul subţire, fluid,

ca o fâşie dintr-un cântec neprevăzut.

Din fir au crescut frunze de improvizaţie.

Le-ai ascultat. Ţi le-ai amintit. M-am mirat

când încă ştiai cum creşte muzica 

în grădina buruienoasă a inimii mele.

O speranţă de leagăn, ca puful de păpădie,

aproape floare.

Draga mea, înmuguresc cântecele 

pe care mi le-ai plantat în vârfurile degetelor mari

aproape fără să ştii, aproape împotriva voinţei mele.

Ies sunetele dulci şi pline din sinele meu 

şi se fac auzite

şi au contur din ce în ce mai sigur -

circuitul iubirii în natura mea umană.

Înfloreşte muzica în mine

şi în fiecare cântec, eşti tu.

E lacul nostru. E corul care nu a ajuns

să se audă şi în afara

unei poezii stângace, unui sunet rotund - acum infinit. Graţie

ţie.

 

Foaia albă

 

Cândva vei fi pus în faţa

unei foi albe;

mugurii de cerneală se vor fi deschis,

cum stătea scris în sămânţa de timp

ascunsă în pământ 

de un om naiv care n-a mai ştiut

ce altceva să facă. 

Poeziile, sensurile, iubirile, minutele de magie

din care s-a construit o viaţă întreagă

vor naşte cândva

- mult după ce vor fi călătorit

departe, fără cale de întoarcere, ca puful de păpădie

în gândul unei zile toride de vară -

o foaie albă.

Ţipătul lor va fi pastelat, ţesut din uitare şi praf.

Apoi, tăcerea

de după furtuna cu tunete, 

cea apăsătoare, care nu e chiar linişte,

dar dacă oamenii din jur nu s-au înrudit cu mine

prin cuvânt şi prin foc,

uşor-uşor, apăsarea va începe să sune

ca liniştea veritabilă, spaţiul gol 

va părea concluzia logică 

a tuturor luminilor laolaltă. 

Stelele gemene mi se vor lipi de trup,

dar şi pentru mine foaia albă va fi deja

singura poezie din univers care merită scrisă.

Nu voi mai fi căutat demult definiţia

perfectă, din carne şi cosmos,

a cuvântului furat de vânt

"acasă".

Acum, însă, îmi furnică încă 

singurătatea sub unghii

şi te întreb: ce vei face

cu foaia albă?