Saturday, June 30, 2012

muzei mele actuale


tu mǎ întrebi
în limba melodioasǎ
a prezenţei
o mie una de ecuaţii
la care nu trebuie
sǎ ştiu
sǎ vreau
sǎ rǎspund
altfel decât
printr-o metaforǎ
care se încheie cu
semnul întrebǎrii

şi asta-i frumuseţea
noastrǎ.

hai sǎ te întreb şi eu:
de ce
naiba
îţi cumpǎr plicuri fǎrǎ timbru
şi-ţi scriu în propriul sânge
dedicaţii fǎrǎ destinatar?
ce valoare are arta mea
fǎrǎ fond?
un om care-şi ţine r-
re-
resp-
respir-
respira-
respiraţi-
respiraţia?
dar, ca de obicei, nu tu trebuie
sǎ îmi rǎspunzi.
braţele tale, strânse puternic în jurul meu,
sunt întotdeauna un ecou
al poeziilor tragice pe care le-am scris
demult, demult de tot, înainte sǎ te cunosc.
iubirea noastrǎ, de unde încep şi unde mǎ termin,
nu este niciodatǎ o afirmaţie

şi asta-i durerea
mea

pe care, sâc mie, sâc ţie, sâc lumii întregi
n-o s-o împart cu tine
în veci.


Friday, June 29, 2012

o zi fără tine


dragul meu,


o zi fără tine
e ca o mare fără valuri
în care n-a murit nimeni
şi în care nu s-a scufundat
niciodată
niciun titanic.

o zi fără tine
e cafeaua fără cofeină
după ce nopţi la rând
am dormit câte două ore
şi-n rest am pictat cu degetele
îndrăgostite
portretul unui om fără faţă.

într-o zi fără tine
mă voi simţi cel mai bine,
mă voi coace în mine însămi,
sinceră şi nedecojită.
într-o zi fără tine
nu voi mai avea nevoie
de raze ultraviolete
ca să-mi simt pielea.

într-o zi, voi face cunoştinţă
cu mine, cea din spatele tău,
domnule soare.


cu sinceritate,
o floarea soarelui
care nu se mulţumeşte
cu extazul şi-atât.

o chestiune de perspectivǎ


stejarul cel bǎtrân
la umbra cǎruia nu s-a scris nicio poezie
se închinǎ la umbre;
poate, cândva, vreo strǎinǎ
şi-a odihnit capul în poala lui verde crud
şi, pentru o clipǎ, el a gustat o fǎrâmǎ din soare.
lumina este periculoasǎ, avertizeazǎ el florile.
eu duc greul întregului cer pe umeri şi
pǎdurarul mi-e singurul sprijin.

aşa îşi alinta crengile în vânt
stejarul cel mult-prea-bǎtrân,
privind duios pǎdurarul cum fredona un cântec
în timp ce-şi ascuţea ferǎstrǎul.


Thursday, June 28, 2012

mi-am spus nu mie însămi






mi-am spus nu mie însămi
de opt ori şi-am dărâmat optul.
am făcut un banc prost
pe seama muşcăturilor de şarpe veninos
din sufletul meu
şi-am aşteptat ţinându-mi respiraţia
să râdă toţi, să se tăvălească soarele pe jos
ţinându-se de burtă
şi să mă ardă din rădăcini.

cum era să risc
să îţi zgârii orgoliul din sticlă
cu unghiile mele atent rotunjite?
cum era să refuz să-ţi şoptesc ţie da
când puteam atât de uşor
să îmi spun nu mie însămi?

n-am crescut ca să mă umflu
ca un balon argintiu pe cerul nopţii
manipulat prin aţă ieftină
de un copil care ştie ce vrea
şi vrea să creadă toată lumea
că mări întregi
se ridică la o mişcare a degeului său mic
şi îngenunchează din nou după dorinţa lui.

n-am învăţat gramatica vieţii
ca să vorbesc
în numele meu
şi al nimănui altcuiva.

Wednesday, June 27, 2012

vocea bunicii


pe vocea bunicii
şi-au lǎsat amprenta
romanţele.
un fel de iubire
prea mare pentru cuvinte,
un fel de rai
prea mare pentru cer,
un fruct prea aromat
pentru curtea din spate -
s-au cristalizat toate
odatǎ cu zecile de ani
în coardele ei vocale.

dar din fruct
picurǎ zeama.
i se crapǎ coaja
şi, deşi bunica, superstiţioasǎ,
ceartǎ soarele
cǎ nu-i anotimpul potrivit,
ceartǎ planetele
cǎ nu s-au aliniat ca la carte,
îl ceartǎ pe dumnezeul cuibǎrit în sufletul ei
cǎ a comis genocid
sub influenţa altruismului
în filmul mut al tinereţii -

poate greşeşte. poate sticla de nectar nu-i destinul
perelor prea coapte pentru curtea din spate.
bunica mea şi-a stors vocea din corp
de bunǎ voie şi nesilitǎ de nimeni. lichidǎ,
ia forma oricui.
în inima ei, ruginesc romanţele rând pe rând,
dar ea încǎ se mirǎ
cǎ toate rândunicile pe care le-a hrǎnit cândva cu dragǎ inimǎ
acum migreazǎ spre ţǎrile calde.

uneori, mi se face frig între cuvintele bunicii.


Tuesday, June 26, 2012

la care mǎ gândesc negândindu-mǎ




mi-e foame sǎ fiu înghiţitǎ.
o îmbucǎturǎ mare pentru gura ei micǎ.
mi-e poftǎ de buzele ei
decojite ca un strugure pentru un copil rǎsfǎţat.
într-adevǎr, ea a primit
întotdeauna pe cine a dorit,
uşa casei sale fiind mereu deschisǎ
ca hârtia coloratǎ în care ţi s-a împachetat cadoul.
uneori simţi nerǎbdarea cum îţi curge prin vene
şi sfâşii pielea de pe carnea darului
iute, ca-ntr-un vis; alte dǎţi, îl zgâlţâi puţin
şi observi cǎ nu sunǎ întocmai ca ceea ce ţi-ai dorit -
îi desfaci funda cu atenţie, mai mult din politeţe,
te prefaci graţios şi, pânǎ la urmǎ, cu încetişorul,
tot acolo ajungi. tot vei deschide cutia într-o bunǎ zi.
poate ai învǎţat de mic sǎ spui “mulţumesc”
sau poate abia aştepţi sǎ îl dai altcuiva, ca leapşa,
ca o boalǎ contagioasǎ.
oricum ar fi, ţi s-a dǎruit ceva
ce nu ţi-ai fi cumpǎrat de unul singur.
iar astǎzi, departe de viitor, mǎ doare ca un nod gordian în gât
vitrina
care rânjeşte rǎutǎcioasǎ la mine
şi-mi face semnul pǎcii, îmi trimite bezele.
citesc pe faţa ei cǎ nu-i nevoie sǎ aştept
sǎ i se facǎ lu’ moş crǎciun milǎ de mine.
mai e doar o lunǎ albastrǎ, doar o lunǎ albastrǎ
îmi cântǎ. eu nu mai aud. îi simt vibraţia de tobǎ în piept.
vise de plumb, îmi ureazǎ, într-o lume de plumb -
asta dacǎ nu îţi permiţi tu
sǎ te culci pe un nor pufos, sǎ te trezeşti
mai uşoarǎ, uşoarǎ, ca un ecou al fiinţei care ai fost,
atât de uşoarǎ încât nu mai eşti
decât o razǎ care se odihneşte dupǎ apus.

îmi strǎlucesc ochii. ştiu cǎ ea vrea sǎ-mi fure
toate diamantele din privire, dar nu mai conteazǎ.
îmi scort portofelul pentru a n-şpea oarǎ
şi numǎr câţi bani am mai adunat.
poate de data asta
am, în sfârşit,
destui.




drepturi de autor pentru o greşealǎ



am pierdut
un licurici
în scrumiera
întunericului -

acum
mǎ plâng
cǎ nu mi-am câştigat
privilegiul
de a percheziţiona
la pielea goalǎ
stropii de ploaie.

strig furt, dar
un drac
îmi şopteşte
cǎ nici nu ştiu
dacǎ cerul mǎcar era
fumǎtor.

fir-ar ea sǎ fie
de sinceritate
dusǎ la extrem
pânǎ devine
minciunǎ:

eu simt
ultimul oftat al pǎdurii
în foaia de hârtie subţire
pe care sunt obligatǎ
sǎ mǎ semnez.