teritoriul meu

eu sunt un şantier în lucru
şi mă construiesc din lumină.
cresc şi devin incandescentă.

trăiesc
alături de prieteni
între care pot
ridica pământul pe umeri
iar, cu antrenament, pot chiar
refuza să îmi pătez ochii
cu lacrimi care nu îmi aparţin.

am avut atâtea de învăţat!
poate nu ştiu cât fac
doi cu doi, dar în mod sigur
am înţeles cum se creează un univers
din particule care nu respectă
nici cele mai de bază legi ale fizicii.

ştiu cum e să fii om
şi să tot încerci să te împrieteneşti cu ceaţa.

uite-aşa, recitindu-mi bucuria pe faţă
şi recunoscându-mi iubirea
în zâmbetul cuiva drag,
îmi amintesc parcă din altă viaţă:
conturându-mi fiinţa cu raze de căldură
şi îndepărtându-mă de tine înăuntrul meu,
adânc până unde îmi puteam simţi
aripile,
atunci am trasat graniţele teritoriului meu

şi nu-i nevoie să am centura neagră
în magia cuvintelor
ca să-mi dau seama
că sunt binevenită aici
şi tu eşti doar un val
care se leagănă când în mine, când în afara mea
până îmi dau voie să îmi întind aripile -
te pătrez la distanţa potrivită şi

zbor.

povara

îmi atârni în spinare
tu şi urmele tale
încă proaspete în pământul
fertil al inimii mele
pe jumătate plivite.

îmi atârni în spinare
tu şi obiectele tale magice.
tu şi tovarăşii tăi de drum.
tu şi călătoria ta iniţiatică
prin păduri greşite, cu o destinaţie
străină scopurilor mele.

îmi atârn eu mie în spinare
de-a lungul basmului ăstuia
pe care mi l-ai mâzgălit în grabă
pe un perete din peşteră.
mă încovoi de la greutatea
adăugată prin prea multă atenţie
la fiecare miligram de durere.

tu mi-ai fost morfină
atâta timp
şi mă îngrozeşte faptul
că acum îmi eşti pe terminate.

îmi atârn în spinare
eu şi coşmarul cumpărat cu tona.
eu şi tu şi toţi tovarăşii tăi de drum.
eu şi tu şi obiectele tale magice.
eu şi tu şi tot ce fur de la viaţă.
eu şi tu şi atenţia prea multă
la fiecare miligram de durere.
la fiecare sutime de miligram de tine.

eu şi tu

şi mirarea mea
că îmi vine să plătesc
cu viaţa
pentru toate bogăţiile
pe care abia le mai pot duce.

împreună

alături de voi
mă îmbrac în prezenţă.

*

poate că amintirile mi se lipesc pe ochi
şi pare că mă înţeleg pe mine mai bine
aşa, într-o zi banală
cu soarele banal ca o monedă de 10 bani
pe cerul banal ca un perete nevăruit
între mine şi lume.

copilăriile mele neplânse
mă înţeapa încă, da.
şi totuşi, acum este altfel.

eu sunt
mai transparentă decât am fost vreodată.
mă aflu
alături de mai multe inimi decât am cunoscut vreodată.

frigul nu trece prin haina groasă
din împletituri şi vise împărtăşite
dimineaţa.

iar dacă primul destin
mi l-am scris la opt ani, să rimeze
cuvintele de om mare
pe care incă nu le înţelegeam

şi dacă acum cad din nou
în aceeaşi groapă
pe care cândva nici nu o vedeam -

pot păstra foaia asta mâzgălită din fiinţa mea
undeva, într-o cutie din abanos plină cu lucruri preţioase

şi mă răzgândesc.

am tot ceea ce caut.
dimineaţa este tot ceea ce mă prefac că visez.
voi rămâneţi lângă mine
când eu încerc din greu să mă lipesc de absenţa
cuiva căruia a pleca nu îi trece nici prin gând.

*

uneori mă poreclesc singurătate

ca şi cum aş fi închisă fără niciun lacăt
după gratiile creativităţii.

uneori, de dragul seminţelor, plâng
când îndrăznesc să mă bucur de fruct

şi uneori râd a omniscienţă
când, aşa cum mă aşteptam,
într-o toamnă, florile se ofilesc
şi în grădina sufletului meu.
ţin sus şi tare că nu mai am încredere
în grădinar.

uneori mă condamn
la îngheţ
prin fuga departe
de miile de flăcări mici
pe care le-am primit
cadou.

*

şi, uneori, mă uit în oglindă
şi văd
că am primit câte o bucăţică de aură
din atâţia sori, încât
chiar dacă mă înţeapă o sută de copilării neplânse,
nici nu am de ce să pun problema
frigului

iar grădinarul mi-a dăruit o grădină
mai bogată, mai vie
decât raiul
însă tot ce e viu moare
şi rămân eu, fotografie a tot ce a fost vreodată bun în viaţă
şi voi, atâtea grădini
şi atâtea flăcări în inimă.

*

chiar când îmi tac cântecul,
voi îmi sunteţi
cel mai frumos ritm.

punctul pe i

poate uneori e util să-mi fie frig.

cum altfel s-ar putea pretinde
că iarna e un anotimp ca oricare altul
şi că oamenii sănătoşi au nevoie
să se bată cu bulgări de zăpadă din când în când?

cum altfel mi-aş putea eu dărui crăciunul?

*

bagi cuţitul în rană.

nu îl roteşti
şi nu îmi cunoşti
numele complet.

tu doar aduni
doi plus doi,
eu plus el
la puterea o mie
una minus mine.

*

mă smulgi din metafora mea.

îmi aminteşti că mă ofer ofrandă
leoaicei mele interioare.

*

cuvinte şi atât.

cuvinte după care vine potopul
chiar dacă eu nu ştiu încă
ce-i ăla curcubeu.

cuvinte care nu se împletesc frumos cu înţelesul.
cuvinte care se numesc pe sine de-a dreptul.

aceleaşi cuvinte
de care am fugit atâta timp
ca un iepuraş
rămas fără joben.

*

uneori e util să pui punctul pe i
fix acolo unde-i iubire.

chiar dacă ustură puţin tăcerea
când se sperie floarea din mine
că de-acum gata cu joaca, or să afle toţi
că eu sunt cactus
şi înţep pe oricine mă mângâie.

chiar dacă din metafora caldă
îmi rămâne numai un gust de rece
şi îmi miroase a scuze deshumate.

*

eu nu sunt stripteuză.
nu ştiu să-mi dezbrac măştile
graţios.

aşa că uneori, da, uneori îmi face bine
să scoţi untul din sufletul meu
c-aşa poate voi gusta puţin din mine însămi
şi voi înţelege, în sfârşit, cum pot fi eu
hrănitoare.

iubăreţii

noi ne lipim
ca acadeaua de limba copilului.
acum facem parte unul din celălalt
şi împreună formăm aurora boreală a sufletului.
arătăm spectaculos aşa, înfriguraţi împreună,
cea mai tare atracţie de la polul nord
atâta timp cât rămânem
împletiţi ca două fire într-un mărţişor
că asta-i tradiţia, chiar dacă 1 martie vine purtând şal de zăpadă
şi inimă de gheaţă.

ne înnodăm mâinile să ne ţinem de cald
şi eu îmi brodez umerii tăi pe pânza braţelor mele
să mă păcălesc că nu sunt singură.
ţie îţi place bâlciul
cu mulţimea de culori vii şi arome
aşa că nu zici nu
când eu te invit la un dans cu eternitatea.
minţi că-ţi place coreografia
ca să te aleg pe tine pentru încă un pas.

doar ne ştim de atâta timp!
ne putem recita unul pe celălalt
dintr-o suflare, ca pe o poezie
repetată de mii de ori în faţă musafirilor.
ne ştim pe dinafară.
părţile în care rimăm sunt cele mai uşoare.
suntem dulci când ne potrivim la sfârşitul rândului.
ne ştim pe dinafară
chiar mai bine în locurile unde nu rimăm,
cuvintele dificile, împrumutate,
când ne stăm unul altuia pe limbă, greu de pronunţat
şi cu atât mai greu de înţeles.
sunt părţile pe care le-am greşit şi repetat ani de zile
încât acum ne ies perfecte
şi ochiului neexperimentat i-ar părea că ştim despre ce vorbim.
că am trecut peste trecut
şi cu atât mai mult peste viitor.

noi suntem iubăreţii.
ne închidem în paranteză
şi dăm factor comun.
când pe alocuri suntem numere prime,
dăm factor comun existenţa
numai ca să pară că încă avem
un argument cât de cât valid
să respirăm acelaşi aer.

noi suntem prieteni
până dincolo de moarte

căci se asortează minunat
pânza umerilor mei
cu acul de argint al braţelor tale -

doar ne ştim de atâta timp
şi nu în fiecare zi găseşti aşa ceva!

ar fi inacceptabil să ne încheiem şi noi ca orice poveste.

leagăn

tu îmi eşti leagăn.

deşi uneori inima-mi scârţâie
la unison cu a ta,

clipele mi se îndulcesc
alături de tine

căci mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza
marea la piept.

tu te faci orizont tangibil
şi eu învăţ să fiu soare.

mă fac una cu pământul
unei poezii fericite fără cuvinte

măcar pentru momentul ăsta
de viaţă crudă
când ne ştim unul altuia destinul pe nume

şi, deşi nisipul mi-e aspru sub unghie,
deşi gândesc că ar fi mai înţelept
să-mi pun geamandură undeva aproape de malul sentimentelor
şi să renunţ,
deşi mă ştiu pe dinafară ca o ghicitoare veche
iar rezolvarea cea mai de bun simţ ar fi să înot înapoi
afară din furtună -

te las să mă conţii
ca fătul care îi permite mamei
să îi fie acasă
măcar pentru o secundă în plus.

timpul tău îmi conturează fiinţa.

oare tu nu ştii că din ritmul tău
eu îmi compun sonata vieţii?

tu respiri împreună cu mine
şi eu trăiesc, trăiesc
dincolo de zile senine şi ploi.
trăiesc ca şi cum nu ar conta decât
clipa asta când “astăzi” se dilată,
când tu îmi eşti ieri şi mâine şi aer şi suflet.

când tu îmi eşti leagăn
şi îmi permiţi măcar pentru o clipă
dorinţa
de a îţi fi şi eu, la rândul meu, vânt.

ne unduim împreună
sus, jos, stânga, dreapta, înăuntru, în afară
şi de vreme ce ne suntem vapor unul celuilalt,
nu mai contează că eu nu ştiu să înaintez înot
sau că tu ai executat mişcările atât de amplu
încât ai făcut febră musculară
dinainte de a nu mai simti solul sub picioare.

nu mai contează că mi-am julit tălpile
în scoicile tale care de altfel mi-au atras ochii naivi de copil din prima zi.
nu mai contează că te trag de cămaşă ca un puşti de grădiniţă
şi îţi cer să fii de aur. să mă păcăleşti că eu îţi sunt piatră filosofală.

nimic nu mai contează
aici şi acum, cât tu mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza marea la piept
iar valurile mele şi respiraţia ta
se împletesc într-un cântec.

nu mă mai deranjează că uneori îmi ţipi la ureche
că, de fapt, noi suntem un cuvânt predestinat
liniştii.

tu îmi eşti leagăn
şi nu mai vreau să ştiu nimic altceva.

liniştea din ritm

Pe ritm de tobe,
dăm tare muzica sufletului.
Ne mişcăm dincolo de viteză.
Noi ne întâmplăm vieţii
împreună.
Ne întâmplăm aici şi acum
ca un buchet de flori sălbatice.
Când nu îmi rămâne timp să caut,
găsesc liniştea
dintre două bătăi ale inimii mele
în consonanţă cu pulsul tuturor.
Renunţ la umbrelă
într-un uragan de prietenie.
Parcă şi vântul meditează
înăuntrul meu.
Parcă şi ciocârliile
îşi armonizează cântecul
împăcându-şi aterizarea cu zborul.
Uite-aşa, îmi împac şi eu
umbra cu lumina
sub formă de dans.
Nu mai contează că afară
întunericul se foieşte în patul cerului.
Eu îmi sunt pământ. Fac tratat de pace
cu mine însămi
şi îmi cresc rădăcini înăuntrul fiinţei.
Mă nasc din propriul pântec
ca un mugure
care învaţă să sfideze botanica.