prisma

privit prin tine,
parcul plin de copaci fără frunze
arată ca o amprentă abia vizibilă
a primăverii
care acum savurează dulceaţa somnului
ca în curând să deschidă, leneşă, un ghiocel
şi să se se trezească.

privit de ochii mei prin tine,
până şi albul frigului
se descompune în şapte iubiri.

autosabotaj

trăieşti
într-o scorbură
în măseaua de minte a raiului.

iubeşti
dentistul cu mână blândă,
îl iubeşti
până te deşiri
în curbe subţiri de lumină
de dragul lui

şi tot de dragul lui
atârni ca o pleată creaţă
în spânzurătoarea asfinţită a nopţii
când, sincer în vocaţia sa, dentistul
vindecă raiul
de tot ce a fost vreodată mai valoros
în viaţa ta.

tu ai ales să-l iubeşti
şi să te subţiezi
şi să te faci firimituri
de lumină palidă
pentru cel care trebuia
să te alunge din paradis.

atenţie

aud
mărinimia pădurii
în ghearele vântului.
copiii ar vrea să plece,
dar mama îi obligă:
dacă aţi început dansul,
jucaţi
pâna se învineţeşte muzica
şi vi se strică toate jucăriile!

aud
lacrima neplânsă
a frunzei verzi
pe sfert şi restul galbenă
şi simt miros
de curiozitate arsă
pe rugul cerului
la apus.

aud
rânjetul urşilor în hibernare
şi lacul care se transformă în gheaţă
şi raţele mirate
de graba iernii.

ceva în mine moare
şi când surzesc de tot, în sfârşit,

ascult.

pădurea nu are simţ matern
şi unor copii pur şi simplu le place
dansul lent în flăcări de frig.

armura

sunt îmbrăcată în sufletul tău -

furtuna îmi şopteşte
că mă va ocoli

şi dacă mă ud
puţin, voi fi mai curată
şi dacă mă murdăresc
de frig, acesta va fi mărunt.

îmbrăcată în sufletul tău,
am curaj să înfrunt furia fulgerelor.

pe fondul cerului ridat,
mă preling
ca flacăra speriată a lumânării

ascunzându-se în pelerină
într-o zi cu ploaie
la ora la care iubirea este un pic
mai mare decât furtuna.

sâc!

fac scufundări
fără tub de oxigen
în ochii tăi,
în părul tău,
în vocea ta,
în liniştea
mişcărilor tale
ca o iubire în miniatură

şi dac-o fi să mă înec,
măcar să se întâmple
în stil mare, la o astfel de
adâncime
a cărei frumuseţe
nu a mai cunoscut-o nimeni
ca mine.

înveşmântată numai cu cerul

înveşmântată numai cu cerul,
mă îmbolnăvesc -

mă molipsesc de la stele
cu virusul strălucirii
şi, pâna la urmă, încep şi eu
să tuşesc lumină.

e cald aici, în pântecul sfânt
unde se nasc ploile şi fulgerele
deopotrivă.

îmi îmbrăţişez norii.
sărut ceaţa pe frunte
exact unde este ea
mai deasă.

mă cocoşez
şi îmi suspină oasele
după măduva pământului.

fac urticarie curcubeu
şi mă minunez ca un copil
de fiecare nuanţă
care-mi intră în ochi fără să bată la uşa
privirii.

mă închei la nasturele lună:
gata pentru o nouă
zi, săptămâna, lună,
iubire sincer-amăruie
cu lapte şi prăjituri.

mă dăruiesc cerului
întreagă.
fac dragoste cu constelaţiile.
fac şi ură
cu aceleaşi constelaţii.
iar uneori doar stăm turceşte
împreună
în câte o gaură neagră pe care nici nu o zărim
şi tăcem
mai fluent decât ştiu alţii a vorbi.

primesc trifoiul cu patru foi
expediat în mare grabă
de cele mai multe ori fără
adresa expeditorului
şi oricât ar dura
şi oricât m-ar durea
despărţirea care ne aşteaptă -

nu îl presez niciodată în cărţi

oricât de frig mi se face uneori
când mă las în voia vântului
înveşmântată numai cu cerul.

dimineaţa următoare

ştiu că am dormit
pentru că mă surprind
deschizând ochii
aşa cum soarele cel leneş
se dezlipeşte de cer
în orele tinere ale lui decembrie
şi, reticent până la dumnezeu,
ascunzându-se puritan după nori,
răsare.

ştiu că m-am trezit
şi de data asta
căci, încet cum savurezi un pahar de vin vechi,
buzele mele îşi amintesc
gustul sărat al tremurării
şi degetele lipicioase de somn
mi se lungesc din nou şi ajung
braţe grele
ca o ciocârlie prea grea pentru propriul cântec
şi totuşi poate că solstiţiul de iarnă a
trecut
şi parcă
nu sunt braţele astea chiar
atât de grele cum erau aseară.

astăzi
este încă
suficient de devreme
pentru ceva
nou.