faţa nemişcată

mă caut pe mine
în ochii tăi

ca pe legendarul ac
într-o banalitate de car cu fân
(deşi, văd bine,
oile trebuie să-l fi înghiţit
sau poate ca nici n-a existat vreodată

niciun ac.)

sap după lumină
în privirea ta

ca un şanţ
între doua plăci tectonice
care nu-şi amintesc să se fi cutremurat
vreodată, cu atât mai puţin
să fi mângâiat soarele cu recunoştinţa lor.

mă caut pe mine
în ochii tăi de giocondă sătulă

şi nu mă găsesc
şi nu mă regăsesc
şi poate nici

nu exist.

dar eu mă încăpăţânez.
mă pictez pe mine însămi
cu pensula iubirii,
dacă tu nu crezi în culoare
şi nu mă strângi la piept.

acum, într-adevăr, sunt!
sunt pictura
dăruită cu cel mai mare drag
unui orb.

să mă şterg de pe pânză
sau să îmi predau arta
prafului, timpului,
ţie?

fir narativ cu mărgele din substantiv

un ghiveci.
o mână de pământ dezrădăcinat
dăruit apei.
o săpătură în formă de iubire.
seminţe mici
din care nu crezi că ceva s-ar putea naşte.
tulpina
ca o coloană vertebrală
a verdelui
din curcubeele de pretutindeni.
frunze
rătăcitoare în labirintul speranţelor.
înmugurire. uimirea înmuguririi.
numirea uimirii înmuguririi -
floarea şi grădinarul.
o stropitoare zâmbitoare.
prima poveste de dragoste fără cuvinte,
clandestină
înainte să-i prindă soarele răsărind înaintea lui.

în sfârşit, după atâta ţipăt
şi atâta împins ţărâna
şi atâta fotosinteză
de parcă lumina ar fi
mai mult decât hrană -

o portocală visătoare.

culege-o.
poartă-i sucul în inimă.
mulţumeşte-i
şi mulţumeşte-ţi
că ai dăruit atâta timp poeziei din tine
înainte de îţi permite să o conjugi
şi să devii
verb.

jurnalul unui om care se ascunde

îmi închid visele
în pietre şi în poezii,
în poezia din pântecul unei pietre
şi în bolovanul care atârnă
de ultimul vers, nescris ...

mă ascund într-o sticlă de
vin care păstrează încă gustul
de strugure strivit,
dar îl poţi simţi numai după ce îl înghiţi.

abia după ce deschizi şi citeşti cartea încrederii
dintr-o suflare,
observi cum te pişcă iubirea mea
de papilele gustative.

binecuvântare bolnavǎ

m-am molipsit de crǎciun.

îmi ies bube de zǎpadǎ
în inimǎ
şi îmi golesc absentǎ buzunarele
de mǎrunţiş.

acum
ştiu doar sǎ fac cadouri.
ştiu doar sǎ mǎ îmbolnǎvesc
de febra iubirii.
ştiu doar sǎ duc pungile negre de gunoi
la ghena uitǎrii,
chiar dacǎ pentru asta trebuie
sǎ mi le smulg de sub ochi
ca şi cum înǎuntrul lor nu s-ar afla
ceva ce cândva
m-a bucurat
prea mult pentru cuvinte.
prea mult pentru timp.

aştept ziua
când mǎ voi îmbrǎca din nou în roşu.
seara când beculeţele colorate
mi se vor aprinde din nou în plǎmâni,
când voi respira
şi îmi voi aminti

cǎ eu nu ştiu numai sǎ fac cadouri.
eu mai ştiu şi arta origami a buzelor,
de a se îndoi pânǎ se fac zâmbet
ca aerul proaspǎt.

uman.

o vulpe şi-a săpat vizuină în lacrimile mele

dar uneori, când plouă torenţial, câte un copil orfan
care nu crede că are nimic de pierdut
o trage de coadă, afară
din ochii mei, pe obrazul subţire a gheţii

şi o mângâie
chiar şi fără mâini, de parcă cerul nu s-ar crăpa în patru deasupra lor.
de parcă bucăţile de alb rupt care îi copleşesc
ar fi viitoare flori de cireş, nu întrupări ale Recelui cel mai rece.

mirarea vânătorilor: o vulpe şi-a făcut acasă
din vocea blândă a unui copil
care habar n-a avut despre dinţii ei ascuţiţi
sau despre cât de mult avea el de pierdut.

lupta

mă zbat
în ghearele poveştii
la care îmi vine din ce în ce mai greu
să renunţ.

nu mai există răsărit
pe cerul gurii mele,
de parcă nici n-ar fi existat vreodată;
acum se mai vede numai soarele
de parcă s-ar fi văzut dintotdeauna

şi eu mă tem că nu este
altceva decât o strălucire moartă
a săruturilor mele preistorice.

mă lupt cu povestea mea
şi o fac din ce în ce mai adevărată.
eu devin din ce în ce mai puţin reală.

îmi ruginesc dinţii şi mi se tocesc;
nu mai pot muşca momeala,
dar o înghit oricum. o înghit pe nemestecate.
o înghit de plăcere.

o înghit de parcă aş face cuiva în ciudă,
întinsă confortabil într-o farfurie din porţelan
cu model de aur pe margine
şi multă, multă căldură înăuntrul meu -
mai multă căldură decât viaţă.

mă zbat între fălcile unei poveşti
despre ziua geroasă. ziua cea mai geloasă
şi mai urâtă
pe care am trăit-o vreodată.
ma zbat şi mă las învinsă în public
pentru că mi-am murdărit toate prosoapele albe.

pentru că niciodată nu am învăţat
să-mi plec, modestă, capul spre înălţimea vestului
şi să apun.

să răsar mâine
altundeva, altfel.

mai luminoasă

decât o poveste..

maturizare

i.

curg prin timp
ca vinul vechi,
dintr-o sticlǎ în alta.
nu mǎ plâng
cǎ mi-au rǎmas mici visele.
cel puţin astǎzi
îmi gust existenţa
de strugure
care a tremurat în viţa de vie
şi a trecut prin fermentaţie
şi acum îşi dǎ voie sǎ fie
în continuare. sǎ fie altcineva.
cineva care poate îmblânzi anii.

eu spun o poveste
prin curgerea mea

şi niciun dop
nu mǎ mai poate
amuţi.



ii.

m-am cristalizat în timp.
unde sunt mai imperfectǎ,
mai spartǎ -

acolo strǎlucesc cel mai tare.

*

strǎlucesc
şi nu mǎ aud cum joc lumina pe degete
şi nu înţeleg când luna se domesticeşte
şi urlǎ la mine ca un lup
flǎmând.



iii.

m-am nǎscut
prin poveste,
ca cernerneala.
exist
într-adevǎr
cu aroma mea şi spǎrturile mele
şi poezia mea şi cu lumina
şi nu mai am nevoie sǎ
povestesc.

povestea respirǎ
prin mine.