eroare de calcul

ca din greşealǎ,
mi-am colorat lumina
cu creionul tocit al nopţii

sǎ nu te trezeşti
clipind
de prea multe ori într-o clipǎ,
de-a dreptul buimǎcit
de surpriza vie a dimineţii

şi-am ajuns sǎ-mi înfig în piept
un miracol
şi-am ajuns sǎ mǎ doarǎ
ce era mai strǎlucitor în mine;

m-am ascuns de bucuria
pe care vroiam
sǎ o împǎrtǎşesc cu tine

într-o gaurǎ neagrǎ

şi nu mai ştiu
cât a mai rǎmas
întreg din mine.

listǎ

i.

sǎ îi spun cǎ
acum
îmi vǎd propria luminǎ;

eu sunt un soare
destul de strǎlucitor

iar cei care mǎ vor privi,
cei care mǎ vor primi -
ei nu sunt orbi.


ii.

acum douǎ zile
l-am visat pe el -
rǎsǎritul meu
când am învǎţat sǎ strǎlucesc
şi am aflat ce-i aia umbrǎ.
ce-i aia noapte.
ce-i aia sǎ mori puţin
şi sǎ nu se vadǎ, sǎ nu ştie nimeni
sǎ poarte doliu.

se fǎcea cǎ
el a plâns
când şi-a auzit ecoul
în vocea mea
slabǎ ca raza a unui regret
chiar dupa atâţia ani.

se fǎcea
cǎ l-am îmbrǎţişat,
am pus împreunǎ lumina şi umbra
în puzzle-ul vieţii mele.

se fǎcea cǎ m-am împǎcat cu mine
pânǎ la os şi încǎ puţin
mai adânc.


iii.

sǎ dǎruiesc
gustul dulce amǎrui

al copilǎriei mele

închisǎ ermetic
într-un borcan
cu gem de gutui

şi pe jumǎtate netrǎitǎ,
necoaptǎ, irealǎ,
multicolorǎ.

am plâns-o
pânǎ s-a îndulcit
şi acum, iatǎ -

o îmbucǎturǎ din inima mea.


iv.

mǎ plâng
cǎ am fost lǎsatǎ pe pǎmântul ǎsta
ca o luminǎ orfanǎ de sens,
o razǎ cǎreia nu i-au rǎspuns încǎ legile fizicii

şi mi-e teamǎ
sǎ nu mǎ ia vântul
sǎ mǎ rǎsuceascǎ,
sǎ mǎ deformeze
pânǎ în miezul meu de întuneric

fǎrǎ drept de apel
la vreo lunǎ
care sǎ mǎ înveţe cum se stǎ
- plinǎ şi demnǎ -
cu noaptea în care lupii urlǎ la mine
cel mai tare.

capitole din mine

capitole din mine.

foi mototolite elegant
prea iubite de timp

şi cernealǎ
puţin cam îndrǎgostitǎ,
beatǎ de prezentul
din fiecare picǎturǎ de trecut.

*

capitole din mine -

cuvinte care au învǎţat
în ritmul lor
cum sǎ rimeze

împreunǎ.

*

o clepsidrǎ
creionatǎ la pagina cinci;

sǎ ştie cititorii
cǎ are şi final cartea asta -

dacǎ-i pǎcat sau nu
sǎ trişezi, sǎ te uiţi înainte
şi sǎ laşi volumele
pe un raft, colecţionând timbre din praf
fiindca pe tine nu te mai intereseazǎ
acum cǎ ştii
destul?

fiecare decide pentru sine.

*

o dedicaţie
pe prima paginǎ,
sǎ nu sarǎ nimeni
peste faptul cǎ am iubit
chiar şi când nu mai eram eu
ci doar o carte amarǎ,
un pahar cu apa chioarǎ
şi un rǎsǎrit dinǎuntru spre afarǎ.

*

un roman
pe care nu l-am scris niciodatǎ
şi o poezie
pe care am scris-o de prea multe ori
şi un singur om
prin care v-am iubit pe toţi.

*

capitole din mine.

cândva, se vor revolta sunetele
şi se vor face la loc copaci

dar acum, aici, în silaba asta
bat nişte inimi
pe care nici nu îndrǎznesc
sǎ le descopǎr.

Intrarea

mi-am gǎsit
uşa mea
din carne, oase şi aşchii de vis.
uşa mea
de lângǎ cireşul cel bǎtrân
despre care abia astǎzi am înţeles
cǎ naşte cireşe
şi educǎ lumina sǎ devinǎ ceva mai complet,
ceva nu neapǎrat orbitor,
ceva ce un pictor ar putea iubi într-o bunǎ zi
cu uleiurile lui, pe o pânzǎ goalǎ.

mi-am gǎsit Intrarea
pe jumǎtate transparentǎ, pe jumǎtate sincerǎ pânǎ la opacitate.
tǎlpile mele se împletesc cu praful meu
şi cu praful lor
şi cu sângele istoriei
care s-a uscat demult
în manualele şcolare.

acum ştiu
cǎ şi eu sunt parte din drum.
am fost întotdeauna
cǎci oare ce mai înseamnǎ itinerariul fǎrǎ cǎlǎtor?
acum ştiu cǎ ştiu
sǎ fotografiez un fluture în zbor,
sǎ îi prind vulnerabilitatea în plasa venelor mele
şi sǎ nu-i trǎdez nici ochii compuşi, nici aripile
care se tem de cel mai uşor sǎrut al ploii.
ştiu cǎ va şti sǎ zboare şi sǎ se adǎposteascǎ cât de graţios
va fi momentul sǎ fie.

acum vǎd asta.

îmi vǎd respiraţia clarǎ pe fereastrǎ
în mijlocul iernii.
îmi aud pulsul
ca o cochilie într-o mare de zâmbete.

şi, în sfârşit, decid
sǎ nu îmi mai şlefuiesc încǎpǎţânatǎ înima
în formǎ de cadou pentru ziua îndrǎgostiţilor;

este destul de bunǎ aşa cum este

într-o formǎ fǎrǎ nume, cu miros de om
şi uneori gust de soare cu dinţi.

am stat mult în faţa uşii mele.
prea mult, prefǎcându-mǎ cǎ nu existǎ,
cǎ nu se aflǎ înaintea mea
decât zǎpadǎ imaculatǎ
care nu trebuie cǎlcatǎ
nici cu o panǎ de scris;
acum aleg, aleg într-adevǎr.

Intru!

arborele Luminiî

te-am văzut sau mi te-am imaginat
purtând ziua mea de zahăr
grea pe umeri
ca o binecuvântare;

te-am simţit sau poate mi te-am dorit
fericit ca o noapte de aprilie
dar m-am îmbolnăvit de altruism,
am întors luna pe cealaltă.faţă
şi dimineaţa am constatat că frunzele, obosite până la rugină de iubirea noastră,
căzuseră în cele două miimi de secundă
când mi-am permis să clipesc
o geană de.nisip;

şi, sacrilegiu minunat în ţara celor de negândit,
eu nu m-am simţit sau nu am recunoscut -
m-am cusut cu fir de aur în sufletul tău
nealb.

ai mai mult gust de mine
decât m-ai invitat sau ai putut
să ştii,

pieptul meu miroase a fructele tale
cele mai zemoase.

melodia geloasǎ a tǎcerii

ştii cum e

sǎ desenezi
cel mai viu desen
pe care l-ai desenat
vreodatǎ

cu un creion fǎrǎ vârf?

*

dansam
într-o piesǎ de teatru mut

un dialog
la persoana a treia

dar numai tu erai de faţǎ
şi nu toţi spectatorii
din sala mare a albului ochilor mei
gustǎ asemenea subtilitǎţi.

*

am ţipat
dupǎ tine

pânǎ mi-a rǎguşit
umbra,

dar ţipǎtul
s-a nǎscut mort
din pântecul murdar
al vocii mele.

*

personajul absent
era tot farmecul poveştii mele
cu final tragic
numai pentru publicul rafinat

dar când personajul absent
îşi face intrarea, este botezat
şi capǎtǎ o înfǎţişare -
atunci înţelege şi Copilul
cel mai mic
şi cel mai îndrǎgostit

ce se petrece
cu adevǎrat.

*

dacǎ e doar o piesǎ de teatru
şi de fapt nu moare nimeni,
de ce miroase amar?

dacǎ e doar un desen
zgâriat pe hârtie
cu un creion fǎrǎ vârf,
de ce mǎ smulge din mine însǎmi
cu atâta ascuţime?

despre eleganţa prin cromofobie

te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un vânt furǎtor de viaţǎ,
bǎtând tare
pe cel ce îndrǎzneşte
sǎ stea în picioare,
uneori sǎ fie iubit pânǎ-n rǎdǎcini
şi alteori sǎ savureze o lacrimǎ.

tu ştii verdele tǎu - nici pe ǎla pânǎ în miezul
copt.
te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un copil mugure
cǎruia îi este groazǎ
de culori,

o crisalidǎ
care se ţine strâns
de creanga ei
şi refuzǎ vehement
altfel de zbor.

tu nu ştii ce înseamnǎ
lumina care se mǎsoarǎ cu secundele
într-o zi de iarnǎ
şi nu ştii ce înseamnǎ sǎ te pişte frigul
dincolo de bunul simţ al zǎpezii.

când a fost ultima datǎ când ai avut curaj
sǎ fluturi un ghiocel în faţa soarelui
şi sǎ te topeşti
pânǎ nu mai vrei sǎ ştie nimeni cǎ tu
ai existat vreodatǎ
şi te-ai crezut primǎvarǎ?

tu habar n-ai ce înseamnǎ
sǎ-ţi fie martie
de toţi şi de toate,
sǎ zâmbeşti mai viu decât cântecul pǎsǎrilor
la strǎinii de pe stradǎ
pentru cǎ, pur şi simplu, nu te poţi abţine sǎ înfloreşti.