titanic m-ar fi chemat (dacǎ cineva m-ar fi vǎzut imposibil de scufundat)

arunci cu amintiri stricate în mine
de parcǎ am fi la circ.
de parcǎ ar fi jucǎrii şi de parcǎ eu aş fi clovn
şi ar trebui sǎ le prind cu îndemânare.
sǎ jonglez cu lacrimile perfect, încât sǎ nu cadǎ nici una
şi, de fapt, sǎ nici nu mai fie lacrimi.
apeşi trǎgaciul trecutului
ca şi cum ar fi un pistol cu apǎ
şi copilul din mine ar fi de aşteptat sǎ se bucure
de puţinǎ rǎcoare în vara canicularǎ a vieţii adulte.
oare nu mai ştii
cǎ eu am avut multe lecţii de învǎţat
înaintea celei despre zâmbet?
poţi oare sǎ uiţi
cǎ nu-mi stǎtea în fire sǎ fiu de plastic?
eu eram o pǎpuşǎ de vatǎ
şi în jurul meu, parcǎ numai furtunǎ -
furtunǎ oarbǎ
care mǎ vedea defectǎ din nǎscare şi nedemnǎ
de un ochi de pace.

aşa cǎ te rog, nu-mi cere acum
sǎ lansez bǎrcuţe din hârtie pe râul nostalgiei.

tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald

de mǎtase nu eşti.
nimic din vocea ta
nu sunǎ a cântecul ciocârliei.
nu îţi strǎluceşte sufletul
atât de tare
încât publicul sǎ-ţi aplaude umbra
înainte sǎ apari tu pe scena
vieţii lor.

iar în ce mǎ priveşte, nici mǎcar
nu faci parte din scenariu.
te-ai rǎtǎcit tu, rochie din material textil
pânǎ sub genunchi şi cu mâneci scurte
printre vrafurile de recuzitǎ.
nu am nevoie de tine, dar din politeţe
te car în valiza mea modestǎ
şi în fiecare zi atârni puţin mai greu

pentru cǎ nu am lecţii de la tine
de purtat ca pe nişte bijuterii.
pentru cǎ nici nu ne ştim bine
numele inimii
una celeilalte.
pentru cǎ eşti prea lungǎ pentru o petrecere de searǎ
şi prea scurtǎ pentru o iarnǎ supǎratǎ pe oasele mele.

nu am ce face cu tine.
nu vreau tema pentru acasǎ
de a te îngriji.
tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald
aşa cǎ de ce sǎ mǎ descurc eu
cu moliile care şi-au fǎcut cuib
în relaţia noastrǎ nepurtatǎ vreodatǎ?

te rog, lasǎ-mǎ-n pace
sǎ fac numai paturile
în care m-am odihnit
şi sǎ plǎtesc numai recuzita
care, dacǎ nu face parte din scenariul iniţial,
mǎcar îmi rescrie viaţa cu un final mai fericit.

tu nu mi-ai fost niciodatǎ
nici mamǎ, nici geamandurǎ pe marea spumoasǎ,
nici iubit, nici prietenǎ cu un castron de supǎ fierbinte când m-am îmbolnǎvit.
nici zgomot nu mi-ai fost, nici linişte.

aşa cǎ te rog,
lasǎ-mǎ sǎ-mi vǎd
de spectacolul meu
fǎrǎ pauze de care nu am nevoie
luate de dragul iluziilor tale.

punctul sensibil

îţi arǎt un deget
al cuvântului cheie
din haiku-ul meu
şi mǎ rog sǎ nu râzi.

ne alungim, eu şi cuvintele,
ne alungim cu neruşinare
ca şi cum timpul şi spaţiul
ne-ar aparţine.
ca şi cum lumânǎrile
de pe tortul de ziua de naştere
ar însemna cǎ mi se cuvin mie
toţi anii.

big bang în inima mea.

nu mai suntem copii.
acum ştii ce riscuri implicǎ
o explozie.
acum înţeleg ce înseamnǎ
sǎ mǎ nasc.

îţi dau ţie
cuvântul cheie
din haiku-ul ǎsta mediocru
care este viaţa mea -

sǎ vedem ce faci cu el.

sǎ vedem dacǎ reuşeşti
sǎ îmi descifrezi
metafora

în timp ce eu tremur
dezbrǎcatǎ lingvistic,
la mila ta

cǎci m-am nǎscut din cuvântul ǎsta
şi m-am înmormântat în metafora asta,
sǎ vedem dacǎ mǎ vei iubi suficient
încât sǎ nu îmi rescrii
punctul sensibil în pumnul tǎu
aproape strâns.

ascunsǎ în spatele tǎcerii

eu nu ştiu. eu numai scriu.

eu nu ştiu ce înseamnǎ
sǎ îmi furnice norii în inimǎ
o ploaie dǎtǎtoare de viaţǎ
şi braţele tale, umbrela
sufletului meu.

eu numai scriu
cǎ-mi miroase a proaspǎt.

iar dacǎ mǎ provoci
cu întrebǎri al cǎror rǎspuns
ar durea prea mult,
o sǎ dau din umeri
şi-o sǎ mǎ prefac
cǎ n-am simţul mirosului.
cǎ l-am înlocuit demult cu simţul
mǎsurii.

*

eu nu ştiu ce înseamnǎ dragostea
ca scafandrul
care, dupǎ ce şi-a petrecut o viaţǎ de om sub apǎ,
a înţeles cǎ nu îi cunoaşte formula
şi are dureri de cap când încearcǎ
sǎ se defineascǎ pe sine printr-o reacţie chimicǎ
universal valabilǎ.

eu numai scriu
într-o poezie pe care mi-e fricǎ
sǎ o citeascǎ persoana nepotrivitǎ,
numai scriu cǎ
mǎ scufund în sufletul tǎu
şi aşa învǎţ eu
arta de a respira cu adevǎrat.

atât am nevoie de la tine:
sǎ mǎ însoţeşti mut şi viu,
ca un curent cald
care nu mǎ ia la interogatoriu.
te rog, nu îmi rǎpi euforia de a înota
cu definiţii ştiinţifice ale lumii mele subiective
de poveste în care îmi eşti co-autor.

*

eu nu ştiu dacǎ mi-a ieşit
o poezie de dragoste
în loc de a învǎţa corect lecţia.
eu numai cânt
ascunsǎ în spatele tǎcerii

ca şi cum aş fi o floare
care intuieşte cel mai bine
unde sǎ înfloreascǎ

şi cât de fertil este solul
inimii tale!

bulgǎri de bucurie

uite
cum ning cuvintele
pe paginǎ
de ne umplem pânǎ la inimǎ.
strǎluceşte totul
atât de tare încât mǎ tem
sǎ priveşti cu ochiul liber
cum te iubesc.
uite,
s-au închis şcolile
şi bisericile şi bǎncile
pe foaia de hârtie,
norii au rǎmas muţi de uimire
deşi eu ştiu, ca un cadou secret de crǎciun,
cǎ mai e de nins, mai e mult,
atât de mult încât nu ştiu cum
se mai poate ninge în fulgi mǎrunţi.
uite
cât mǎ bucur de tine;
eu şi copiii îmbrǎcaţi în lânǎ groasǎ.
noi nu avem timp sǎ ne fie frig.
eu nu am loc de tine sǎ îmi fie
tulburǎtor de frig.
uite,
se şterge cerneala de atâta fericire
şi putem sǎ renaştem.
mǎcar pentru un minut
lung cât universul,
te rog
hai cu mine! sǎ facem bulgǎri de zǎpadǎ
cât încǎ ne mai e iubirea albǎ, hai
sǎ facem din bulgǎri un om de zǎpadǎ
care sǎ ningǎ, sǎ ningǎ din el însuşi
cuvinte pe paginǎ
de sǎ ne intre pânǎ în adâncul sufletului
şi sǎ nu ne mai topim niciodatǎ
pentru cǎ ne-am vizitat unul pe celǎlalt
acolo unde nu mai rǎmǎsese nimic de spus
şi totuşi încǎ ningea, ningea,
ningeam eu în tine şi tu în mine
sǎ se gǎseascǎ universul pe sine
între noi.

cine te crezi

cine te crezi
de-mi mânjeşti clipele
cu labele sufletului tǎu
murdare de noroi?

cine te crezi
de mi te furişezi aşa
pe sub ochi
şi-mi intri prin efracţie
în pacea interioarǎ?
tu nu ştii sǎ mergi pe vârfuri
şi cu atât mai puţin
sǎ strângi dupǎ tine
vrafurile de amintiri
pe care le-ai dǎrâmat
din biblioteca empatiei mele.

oare tu nu ai miros sǎ simţi
aroma de rǎşinǎ întǎritǎ
a vieţii mele
trǎite în linişte
cu toate acele de brad
şi toţi câinii
care mi s-au pişat vreodatǎ la rǎdǎcinǎ?
arta de a trǎi o stǎpânesc
ca jongleurul
care habar n-are cum
reuşeşte sǎ prindǎ mingile de fiecare datǎ.
oare tu încǎ n-ai înţeles
cǎ eu mǎ pricep cel mai bine
la trucul magic de a fi eu însǎmi?

cine te crezi
tu cu aşii tǎi din mânecǎ
şi plǎmânii care au nevoie
de cercetǎri ştiinţifice amǎnunţite
înainte sǎ îşi dea consimţǎmântul
vezi-doamne informat
pentru a respira?

tristeţe

înot contra curentului
spre un ocean mai liniştit

deşi mǎ doare sǎ îţi spun
ca din senin
cǎ nu sunt sigurǎ dacǎ mai cred
în linia orizontului
care ţi se încreţeşte pe faţǎ când îmi zâmbeşti
şi te doare sǎ îmi asculţi
cântecul ǎsta de lebǎdǎ
pe care tu nu vrei sǎ îl auzi
iar gâtlejul meu se împotriveşte sǎ-l cânte.

înot contra curentului
pentru cǎ am învǎţat de la tine
cǎ aşa cresc
mai puternicǎ, mai frumoasǎ
de fiecare datǎ când îmi las sufletul
sǎ nǎpârleascǎ
fiindc-aşa-s anotimpurile.

vin şi trec.

gâtul tǎu se înnoadǎ
cu vocea mea
şi ne suntem dragi unul altuia
cum îi este vaporul naufragiatului
şi pânza, vaporului.
vaporul îşi iubeşte pânza
chiar şi când nu i se dǎ voie
sǎ o picteze.

aşa cǎ mǎ molipsesc
de rǎul tǎu de mare
cum şi urechile tale
s-au lǎsat rǎpite
de nisipul claustrofob
prins în scoica mea:

ne înţelegem
printre suspinele valurilor.
îmi adǎposteşti
cântecul afon de lebǎdǎ
în inima ta
şi eu îţi primesc
orizontul strâmb, tangibil
în amprentele unei poezii.

navigǎm demult împreunǎ.
uneori suntem atât de flǎmânzi
încât ne sǎturǎm cu câteva îmbucǎturi
…
împǎrţim tristeţea
ca pe ultima felie de pâine
între noi, doi pescari ghinionişti

şi ai naibii de creativi
în a gǎsi liniştea
chiar între douǎ acorduri
la chitara pierderii.