retorica mea amară

şi dacă
nu aş scrie cu acelaşi
stilou cu peniţă de aur
ca tine
în maculatorul vieţii mele,

mi-ai permite
să fiu o aliteraţie
la întâmplare
în poezia ta?

*

şi dacă
nu aş tânji atât de egostă
după umbra stejarului tău
celui mai bătrân şi înţelept,

mi-ai îngădui un loc de cinste
şi mie
în lumina ta?

*

şi dacă, şi dacă
unu plus unu ar face tot unu ... ?
şi totuşi, dacă …?

cârcel la piciorul prieteniei

cerul e aşa plin de ulei,
aproape
că nu-l mai poate spăla nici ploaia.

*

azi dimineaţă
la ora patru cincizeci şi trei şi unsprezece secunde,
a izbucnit
cutremurul de zece grade pe scala richter
în mijlocul raiului.

*

pământul cel mai moale din mine
se modelează, se modelează, se modelează prea mult
şi devine foc
şi nu mai naşte nimic cu sens din
pântecul dumnezeului meu interior.

iată că omu’ a învăţat să facă foc
şi ce-a ales să facă?
s-a făcut foc
pe sine
de parcă s-ar fi cunoscut.

*

da’ nu-i bai, căci, vezi tu, eu eram singură
în marsupiul încăpător al iubirii
şi am fost singura
martoră şi eroină şi victimă a cutremurului;

vezi tu, numai eu ştiam
că acolo este raiul.

*

mi se face greaţă
de atâta cer slinos
şi niciun om de zăpadă
nu mă salută din curte.

biblia prieteniei, variantă de lux

tu eşti
o carte prea sfântă
ca să o deschid -

necitită.

nu vei cunoaşte niciodată
binecuvântarea
paginilor galbene
cu urechi de măgar

şi nici eu nu voi şti niciodată
dacă te-am iubit într-adevăr
cu fiecare literă mai mult,
cu fiecare punct mai credincioasă

sau dacă poate doar
mi-a atins inima
bărbatul îmbrăcat în alb
care vorbeşte despre
tine,
duminica măştilor lui
şi lunea sufletului meu
când mă trezesc şi am mult de muncă
la a ţine închişi ochii-mi însetaţi de a se deschide.

învăţ să fiu analfabetă
şi să nu te citesc.

îngemănare

noi nu ne-am născut împreună.
noi alegem să strălucim împreună.

*

suntem două râuri
care sug la sânul aceleiaşi mări -

acelaşi fel de hrană sufletească
pentru cer.
aceleaşi riduri
din pietrele aruncate de copii, din lumină
şi din oglindiri imperfecte.

*

noi nu ne-am născut împreună.
eu strălucesc mai tare în ochii tăi.

*

pictezi.
în uleiurile tale, mi se împacă
albul cu griul, griul cu negrul,
albul şi negrul
mi se tutuiesc
pe pânza prezenţei tale.
te rog, pictează-mă în continuare,
pictează-mă până când îmi cresc şi mie degetele
ca ale tale: murdare de cele mai vii culori.

*

noi nu ne-am născut împreună.
tu .... tu eşti! lumina cea mai frumoasă din ochii mei
acum.

*

ne îngemănăm
în zgomot şi în linişte
şi ne iubim de parcă am fi surzi
pe muzica dintre zgomot şi linişte
până când se îndoaie portativul
şi se zdrobesc notele muzicale
sub greutatea bagajelor noastre
diferite
puse în aceeaşi traistă.

Verbalizarea mozaicului

(cum ai putea face să devină tablou?)




Simte-te ca la tine acasă
în leagănul unui cuvânt
pe care încă nu îţi aminteşti
de unde îl ştii
sau măcar că îl ştii.

Simte-te ca la tine acasă.
Înţeleg razele strângând din dinţi
între petele de culoare
cu care te-ai mânjit.
Înţeleg, inima-ţi
a-sfinţit într-o propoziţie -
cum ar suna să răsară într-o alta?

Te invit
la petrecerea întunericului.
Îţi propun să te îmbraci în alb
şi să ţii astfel
doliu pentru ziuă.
Poate îţi vei pune umbra în cuvinte
pentru prima oară
potrivite.
Nu trebuie să rimeze. Nu trebuie să te tai
într-un ciob de la o sticlă de bere în care ţineai prea multe
silabe. Nu trebuie să doară
sau să fii fericit.
Nu trebuie.

Îţi poţi schimba locul
la festinul existenţei,
însă locul tău este
undeva. Unde îl vrei. Unde îl crezi. Unde îl
rosteşti.

Rămâi
ca un pictor
care s-a jucat între contururile clădirilor
şi acum
le îmbină, le studiază, le aduce
împreună, le remodelează
şi le dă sens.
Rămâi
ca un pictor
care, deşi nu a pus în viaţa lui mâna pe o pensulă,
îşi aduce aminte, încetul cu încetul, din ce în ce mai clar,
că poartă un tablou migălit
în piept.

Te invit să pleci
purtându-ţi lumina pe faţă, să se vadă.
Nu te-ai născut cu ea ca să ţi-o ascunzi
ca pe un rest de tine între dinţi!
Îndrăzneşte
să o scrii. Priveşte-o! Fă-i cadou
mătasea vocii tale!

Din poţiunea magică a unei propoziţii,
dă-i voie luminii tale
să devină
ea însăşi.

Mai mult decât un cuvânt.

regulile jocului

cartea de colorat
pe care s-au jucat
Copilul şi Lumina -
un copac mov.

cartea de colorat,
zeci de pagini de calendar
rupte
şi vorbele mamei -

şcolarul şterge urmele creionului
cu radiera
şi se şterge pe sine
cu un creion verde
bine ascuţit.

netradus

îmi eşti curcubeu
netradus în promisiune
şi, cu umbrela mea cea gri decolorat,
risc
să îmi rămâi baltă în suflet -
o ploaie torenţială
pe care nu am tupeul să o traduc în curcubeu.

îmi eşti spin
şi ştiu, mă rog, pe cuvânt că ştiam
că tu însemni trandafir.
mi s-au împletit
sângele şi petalele,
parfumul şi urdorile,
somnul si dimineaţa -
m-am împletit cu tine
şi am uitat - să mă iert! - am uitat de-a dreptul
să ne traduc pe noi
prin expiraţie -

te păstrez în plămâni
până ce de la respiraţie
ajungem la implozie.

te păstrez în mine
ca pe cea mai mare bancnotă
ieşită din uz
înainte de a fi avut curajul
să îmi cumpăr ceva de valoare.

da, da, ce ştii tu? îmi eşti totul
netradus în nimic.

sunt prinsă în capcana sunetelor nearticulate.