rǎul absolut

oare nu ştii?

când nu se uitǎ nimeni
şi sunt în siguranţǎ
acoperitǎ cu o pǎturǎ de întuneric,

mǎ înfig în tine
şi te ung pe miezul meu fǎrâmicios
ca şi cum ai fi unt.

tu mi te supui;
eu te modelez ca plastilina
pe forma buzelor mele
pânǎ ne contopim

şi râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi ardem soarele care ne priveşte neputincios
cum nu îi mai lǎsǎm razele ultraviolete
sǎ ne cenzureze.
pentru mine încalci regulile de sǎnǎtate.
iar eu râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi mǎ simt prea importantǎ sǎ mai vǎd arsurile tale.

ne iubim pe tavan, ca pǎianjenii
încurcaţi unul în pânza celuilalt.
te iubesc cum îşi iubeşte pisica şoarecele.
ne iubim pe canapeaua cerului
pânǎ crapǎ stelele de ciudǎ
şi se fac ploaie de meteoriţi.

când îmi dau jos toate mǎştile
pânǎ la os şi încǎ puţin,

sunt gata sǎ desfiinţez universul.

te ţin în braţe
mai strâns
decât viteza luminii
împletitǎ cu axa timpului.

oare nu ştii?

am puterea
sǎ fac lunǎ din tine
pâna ameţeşti
de gustul meu.

dacǎ îmi dai drumul în jungla amazonianǎ a fiinţei mele,
te voi sfâşia ca pe o zi însoritǎ
întemniţatǎ într-o fotografie pentru o sutǎ unu ani.

tu eşti pata de culoare perfectǎ.
numǎrul care încheie şirul lui fibonacci
la nasturele cel mai de sus.
aşa sǎ ştii.

dacǎ îndrǎzneşti sǎ te joci cu mine,
o sǎ câştigi
totul, cu riscul de a îi lǎsa pe zei fǎrǎ adǎpost.
car eu rucsacul plin de vinovǎţie pân’ la refuz.
şi nu care cumva sǎ mǎ respingi, cǎ fac
tocǎniţǎ de vis din mine, sǎ vezi cum fierb
în sosul cuvintelor tale expirate.

aşa te storc pe tine
ca pe o boabǎ de strugure:
te iubesc. nici mai mult, nici mai puţin.
nu-i nevoie sǎ bat din picioare
sau sǎ las vânǎtǎi.
mǎ port uşoarǎ ca briza oceanului
înainte de tsunami
şi am grijǎ ca epicentrul sǎ parǎ a fi pe teritoriul tǎu.

am ajuns acasǎ? câte minute pânǎ mǎ iubeşti?

*

tu nici nu ştii.
aici firele de nisip nu nasc perle.
înǎuntrul meu, unde inima afonǎ
încearcǎ din greu sǎ batǎ ritmul pulsului tǎu,
perlele se deşirǎ pânǎ devin fire de nisip.
tu nici nu ştii cine sunt eu
pentru cǎ nimeni nu supravieţuieşte sǎ povesteascǎ.

tu nici nu ştii
pentru cǎ m-ai prins în cârlig
tocmai când eram mai vulnerabilǎ, suspendatǎ
între suibiect şi predicat. punct în mijlocul propoziţiei.

poate de asta te iubesc
dincolo de cuvintele frumoase
şi dincolo de felicitǎrile siropoase
pe care nu îmi permit sǎ mi le cumpǎr pentru tine.
da, undeva în miezul meu, unde sunt stricatǎ
de la grindina din toamna trecutǎ,
exact de asta te iubesc:

eşti cea mai elegantǎ şi mai de suflet
demonstraţie matematicǎ
a teoremei care afirmǎ cǎ eu sunt
rǎul absolut.

artificii

îmi desenez viaţa
în praf de puşcă

de parcă fiecare
ceartă cu gravitaţia
mi-ar scurta aripile
cu câteva pene.

răstorn călimara inimă
de pătează tot caietul cerului
pentru c-aşa-s eu, născută năucă
din pântecul unui vis.

de fiecare dată când luna mă respinge
cu faţa ei de femeie bolnavă
şi de fiecare dată când dimineaţa
îmi dă o palmă la fund
şi de fiecare dată când mi se pare
că ţip pentru prima oară cu adevărat,

e semn că a venit timpul
să renasc.

îmi rescriu viaţa
întotdeauna
în cuvinte de foc.

cadou

Motto: “În seara asta îl iubesc pentru felul minunat în care mi-a dăruit pământul.” (Anais Nin)



mi-ai dăruit lumea cu toate
culorile sale văzute prin ochii mei
şi cu toate aromele sale
filtrate prin nările mele:

copilărie din mirosul proaspăt de ploaie
chiar dacă îl inspir într-un corp adult.
moarte cu gust de viaţă
şi entuziasm bolnăvicios de plăcut la atingere.

mă relaxez.

stau în faţa ta cu sufletul drept
şi pieptul meu, braţele mele,
obrajii mei şi poezia mea
devin o zi de sărbătoare

când îmi eşti tu alături -

prelungire a visului
sub formă de dimineaţă.
extensia ta
înăuntrul meu şi în amprentele mele.

mi-ai dăruit
ceva ce nu m-aş aştepta să găsesc
în natură, aşa cum se auzea ea
cu stropi de ploaie şi tunete în timpanele mele.
ceva ce nu mă aşteptam să primesc.

mi-ai dăruit un strop din tine
să îl amestec în aluatul
din care mă frământ pe mine -

doar o îmbucătură din prietenia ta
şi îmi coc o lume nouă,
o lume frumoasă care nu ar fi existat
fără tine.



“Fiecare prieten reprezintă o lume aparte în noi, o lume posibil nenăscută până când el soseşte în viaţa noastră, iar numai prin această întâlnire se naşte acea lume nouă."
(Anais Nin)

Contorsionism emoţional

Fac tumbe sentimentale
pe salteaua inimii tale
sǎ câştig un bǎnuţ de iubire
din buzunarul ochilor tǎi.

Tu mǎ asculţi
la un stetoscop spiritual.
compunem împreunǎ o melodie
din sincopele pulsului meu
mult dupǎ ce au plecat spectatorii

iar ziua de lucru s-a încheiat.
Soarele şi-a luat concediu,
nopţii îi este încǎ lene
sǎ se dezbrace de apus
şi tu încǎ mǎ ţii de mânǎ
de parcǎ m-ai iubi.

Faci acrobaţii la trapezul visǎrii mele
sǎ-mi arǎţi cǎ se poate.

Cǎ existǎ într-adevǎr lumi
concurente, nu paralele,
unde toţi oamenii sunt într-adevǎr ok.
Lumi în care sunt binevenitǎ.

Dar eu ridic greutǎţi cu sufletul gol
şi nu îţi dau voie sǎ mǎ ajuţi prea mult
deşi liniştea mea ţipǎ sfâşietor dupǎ tine

iar tremurul din vocea mea
te îmbrǎţişeazǎ ferm când imigrezi ilegal
în numǎrul meu de jonglerie
cu amintiri pe post de mingi colorate.
Cu tine ca maestru de ceremonii

îndrǎgostit de gustul numelui meu.
Când îmi imaginez, mǎ înfior.

Mǎ strigi cu şoapte
care îmi mângâie timpanele.

Tu mǎ inviţi. Eu mǎ apropii.

Eu mǎ adǎpostesc sub acoperişul grijii tale.
Tu mǎ laşi sǎ dorm între zâmbetele tale
şi îmi râşneşti cafea din boabe de prietenie

la temperatura potrivitǎ -
dar eu mǎ frig intenţionat. Sunt o pǎcǎtoasǎ
care ţi-a rǎpit respiraţia. sunt o mascǎ
excesiv de convingǎtoare.
Sunt sfârşitul lumii, ultima furtunǎ
care începe cu un curcubeu.
Sunt nǎscutǎ ca o hainǎ nouǎ luatǎ pe dos.
Lumina mea contagioasǎ şi incurabilǎ
este fulger. Îndreptat spre tine.

Uite-aşa, fac contorsionism emoţional:
încerc sǎ îmi prind atriumul drept
între degetele piciorului stâng
şi sǎ-mi smulg inima din piept
când vreau sǎ îţi mulţumesc

pentru cǎ tu eşti eroul
care a salvat viaţa unui ucigaş

şi nu sunt sigurǎ cǎ eu pot într-adevǎr
sǎ mǎ împac cu gravitaţia, sǎ sar
într-o lume concurentǎ
unde aş reciti povestea de la început

şi de data asta sǎ fiu
personajul pozitiv.

Când simt cǎ îţi datorez viaţa
mi-e teamǎ sǎ nu te rǎsplǎtesc
cu un cuţit de colecţie între coaste.

zâmbetul cerului

apusul îşi încreţeşte fruntea:
cerul sǎu nu îşi poate pǎstra lumina
mult timp. tot ce a reuşit în viaţǎ
a fost sǎ picteze nori, sǎ picteze nori
pânǎ s-a sǎturat de el ceaţa.
chiar şi aşa, a aruncat câte o metaforǎ în mare
ca un pescar excentric. ce-i drept, a prins mult
peşte uscat de apǎ şi însetat de iubire.
acum, îşi prinde luna în pǎr ca pe o agrafǎ de sidef,
îşi umezeşte buzele în nectarul rece al nopţii
şi se întinde încet şi împǎcat
pe linia orizontului, sǎ se odihneascǎ.

cei şapte ani de acasǎ

îmi plec capul
cât mai jos

atentǎ

sǎ nu îmi jignesc
cǎlǎul.

emisfera potrivitǎ

cǎlǎtoresc sufleteşte.

dintr-o datǎ, la un ceai de emoţie cu tine,
îmi vine ideea cǎ mǎ aflu
exact unde mi se potrivesc amprentele cu mine însǎmi
şi ochii mi se asorteazǎ cu peisajul.

prima lunǎ din an
este într-adevǎr ianuarie.
ca orice om, încep
sugar care nu ştie
decât sǎ plângǎ
de frig. nici mǎcar nu plângeam corect.
îmi lǎsam lacrimile maidaneze
fiindcǎ mama nu m-a alǎptat
ca la carte, prin urmare eu am tras concluzia
cǎ tristeţea şi iubirea trebuie ţinute în lesǎ
pânǎ ajung singurǎ.

ca orice om, duc lunile şi anii.
uneori mǎ simt cocoşatǎ.
alteori am încredere.
şi uite-aşa, cresc
de-ţi ajung la piept, la umeri, mai sus, sus
nu pânǎ ating cerul, ci pânǎ sunt destul de eu
încât nu mai am nevoie sǎ ating cerul
sau sǎ trǎiesc în emisfera opusǎ consǎtenilor mei.

astǎzi renunţ în mod oficial
la limba mea arhaicǎ, bazatǎ pe un cod de antonime.

trǎiesc pe planeta potrivitǎ. am sufletul potrivit
şi inima cât sǎ încapǎ
într-un pahar pentru musafirii însetaţi şi mult-iubiţi
între paginile poveştii mele.

uite-aşa, nu mai sunt din plastilinǎ

cǎci mi-am fost pinocchio şi zâna cea bunǎ
mie însǎmi, la un ceai de emoţie cu tine:
încǎ o picǎturǎ, o îmbrǎţişare, o poezie fǎrǎ cuvinte

şi mergem mai departe. cǎlǎtorim sufleteşte
mereu în emisfera potrivitǎ.