Amorțire

 

Trec orele pe lângă mine

ca localnicii din cel mai frumos loc de pe pământ.

Niciun răsărit nu merită scâncetul mușchilor

și căscatul cu gura deschisă ca și cum ar vrea

să se rupă și să tacà pentru totdeauna.

Lasă, copile interior,

nu-i neapărat să dormi și să sforăi. 

Pot trece orele, zilele, anii de agonie

pe lângă tine chiar dacă ai ochii deschiși.

O formalitate

până se îndură vreun zeu preistoric

și îți aprobă cererea

să te transformi într-o stea ...

O să îți șteargă povestea din cartea sfântă a durerii

și nu o să mai existe timp 

care să treacă ascuțit periculos de aproape de tine.

 

Soarta

 

curg

melci grăbiți

simt

fiecare milimetru

din cărarea de carne

una cu ploaia

primăvara 

este a lor

eternitatea

mai scurtă 

decât călătoria 

la care altcineva

i-a supus

pedeapsă

prea grea

și nedreaptă 

dacă vrei un acasă 

cară-ți-l singur

povară 

toată iubirea 

toată durerea

toată ființa fără voința 

de a fi

sare

în apa de ploaie

melci morți 

la fiecare pas

lacrimi uscate

dar vin generațiile 

viitoare

 

Ce pot găsi în muzică și ce am pierdut pentru totdeauna

 

Cântecele tale

mă ard pe gât 

Pastilă amară 

să treacă dorul

Cântecele tale

numai în vocea mea

Amintiri 

pe care vântul n-a reușit 

să le fure

complet

Atâtea fețe

a căror strălucire 

va rămâne 

uitată 

Atâtea note

pe care nu voi ști 

dacă le ating

vreodată 

 

Solstițiul de iarnă

 

Dorul mușcă lacom din mine.

Îmi ronțăie tacticos claviculele.

Îmi topeşte viscerele ca pe ghețari.

Mă adoarme ca o iarnă vicleană

care mă minte că-i cald și sigur

la sânul ei

chiar când e mai aproape de victoria finală 

hipotermia.

Bucuria mea hibernează

în bârlogul ei de înregistrări și fotografii.

Prin vocile pe care nu le voi mai

auzi spunând cuvinte noi niciodată 

și culorile banalizate de timp,

abia o mai recunosc.

 

firea rădăcinilor

 

și ne vom reîntâlni

într-o tăcere lăsată să curgă,

într-o poezie

legănată în cântec.

te voi recunoaște

mai precis decât te-am cunoscut

și aici, în spațiul ăsta 

curățat de tot ce s-a pierdut în traducerea

din inimă în faptă,

poate și tu îmi vei înțelege

viața ca un ocean multicolor,

apă stătătoare care face valuri,

furtuni și răsărituri miracol

pentru care metită să mă trezesc.

și, din ce în ce mai senină,

cu dor de miros de ploaie,

cu poftă de voci mai moi,

tăcerea devine

tot mai scurtă,

tot mai puțin asurzitoare,

o picătură de rouă 

din înflorirea mea.