pacifism

tu mǎ tai cu sabia
şi eu te ung
ca pe o felie de pâine
cu o lingurǎ de cuvinte în loc de unt.
tu eşti sarea şi piperul vieţii;
eu, doar o îmbucǎturǎ de desert
pentru un diabetic.

mǎ mir de mirarea mea
când îţi spun “te rog” şi “mulţumesc”
fǎrǎ niciun efect …
ca şi cum nu aş şti
unde duce pacifismul din mijlocul unui trib canibal
iar tu de mult ai eliminat din dietǎ
straniu de multe alimente, aşa, din principiu
şi solidaritate cu cei care ţi-au spus
cǎ omul e mǎsura tuturor lucrurilor
la masa de searǎ.

refuz sǎ îmi cer scuze
când îţi rǎmâne
o fâşie necoaptǎ
din inima mea
agǎţatǎ între dinţi
iar tu îmi faci moralǎ
pentru lipsa mea de politeţe.

luptele Pandorei

un fir de nisip
îmi intrǎ în suflet

iar eu nu sunt scoicǎ.

*

parcǎ nu mai sunt eu
de când cuvintele tale
se zbat în timpanele mele

ca zgomotul alb
dintr-o canǎ goalǎ
pe care copil fiind
îl confundasem
cu bucuria mǎrii.

*

am crescut mare

iar istoria noastrǎ impreunǎ
e ca elasticul:

poveste lungǎ
cu trecut ridicol de scurt.

lung-metraj
cu o singurǎ replicǎ
sincerǎ.

iubirea mea pentru tine,
pata de culoare
rǎtǎcitǎ într-un film alb-negru.

am crescut mare.
trebuie sǎ mǎ supun
legilor fizicii
aşa cum le defineşti tu.

nu altfel. nu facem compromis.

*

relaţia noastrǎ
rǎmâne într-o cutie
exagerat de voluminoasǎ
din carton

pe care
scrie cu litere de tipar
“fragil”

şi mi-e atât de fricǎ
sǎ o deschid,

încât mai bine
mǎ deghizez în scoicǎ
şi nu plâng
spuma de şampanie
alungatǎ din sticlǎ de sǎrbǎtori -

sǎ crezi cǎ m-am vindecat
de tine.

acceptare necondiţionatǎ

sunt constelaţia
pe care o studiezi
prin telescopul hubble
al sufletului tǎu.

îmi cercetezi
fiecare stea
pe care nu a descoperit-o
nimeni înaintea ta

şi împrumuţi pe şest
luminǎ din ochii mei
sǎ te faci mare,
sǎ ştii cǎ ai buzunarele
pline de iubire
furata din grǎdina neplivitǎ
a lui dumnezeu.

îmi spui
cǎ pot sǎ îmi construiesc
un sistem solar propriu
şi sǎ fiu soare.

aştepţi
sǎ primesc de la tine
frumuseţe
ca de la oglinda
reginei din albǎ-ca-zǎpada

pânǎ când
îţi rǎspund cǎ încǎ mi-e frig
în cosmos
şi te rog sǎ-ţi laşi telescopul,
sǎ mǎ îmbrǎţişezi
cu toate gǎurile mele negre
şi tot praful stelar
neşters de pe rafturile trecutului meu
pe care eu vreau dinadins sǎ îl
transform în aur.

visez sǎ fiu piatrǎ filosofalǎ,

sǎ îţi transform
mǎcar o secundǎ
din viaţǎ
în aur

şi n-am de gând sǎ mor
pânǎ îmi digeri tu razele
de la milioane de ani luminǎ
distanţǎ

aşa cǎ mǎ preling pe lentila telescopului tǎu

şi tu nu mai ştii cum sǎ te aperi.
mǎ numeşti extraterestrǎ.
îţi acoperi ochiul liber
sǎ nu te contaminezi tu
de iubirea mea neortodoxǎ.
ţipi. din gâtlejul tǎu rǎsar ţipete tǎcute
dar speri cǎ eu nu aud
cum se despicǎ lumea în tine
de dragul de a mǎ avea
mult, mult mai departe,

de unde sǎ nu pot vedea
gǎurile negre din sistemul tǎu solar
pe care nici mǎcar nu ţi l-ai construit
tu singur.

nu cumva sǎ îndrǎznesc
a îţi simţi cǎldura de aproape.
nu cumva sǎ uit vreo secundǎ
cǎ praful nu se face aur
dupǎ legile fizicii la care aderi tu

şi cǎ nu e dreptul meu
sǎ vǎd ce ai fǎcut
cu bucǎţile de inimǎ
pe care le-am descusut din mine
şi le-am deşirat din cerul meu

şi ţi le-am dǎruit ţie.

îmi repeţi într-una
cǎ mǎ respecţi
pe mine
cu miezul de divinitate
din poezia mea

dar cum vrei sǎ te cred
când cu cât mǎ apropii
tu te faci mai mic?

eu sunt o constelaţie
şi chiar tu ai recunoscut
la modul teoretic
cǎ orice constelaţie
are şi stele care nu se asorteazǎ
cu bluza astronomului.

ţine-mǎ în braţe

înţeleg.

poate nu poţi
sǎ-mi fii tu celǎlalt atom de hidrogen
în molecula noastrǎ de apǎ.
poate într-adevǎr îmi eşti deja oxigen
de prea mult timp.
da, ai dreptate
cǎ te respir un pic prea lacom
şi, deşi mǎ enerveazǎ
cǎ nu mǎ laşi sǎ te beau,
sǎ ne bem pe noi înşine împreunǎ
când mi-e poftǎ de tine
şi mi-e poftǎ sǎ fiu eu mai aproape -
înţeleg.

chiar vreau sǎ îţi ţinǎ absenţa mea de cald
ca o hainǎ scumpǎ de blanǎ
şi totuşi mie încǎ îmi este frig.
îmi lipseşti din sânge când nu te mai recunosc.
nu te mai recunosc când refuzi
sǎ-ţi ajustezi densitatea odatǎ cu mine.
aşa cǎ, dacǎ nu am niciun cuvânt de spus
în cine pe cine bea şi pânǎ unde,
ce-ar fi sǎ îngheţ de una singurǎ?

eu voi face parte din cea mai rece floare de gheaţǎ.
sǎ vedem dacǎ mǎ mai ţii în vazǎ.
sǎ vedem dacǎ mai ai tu sânge suficient de cald
pentru a îmi dǎrui rǎdǎcini în sufletul tǎu.
sǎ vedem dacǎ mǎcar îmi vei înţelege şi tu mie
arta de a muri începând dinǎuntru
şi, înduioşat de cum mi se rǎceşte lumina,

dacǎ mǎ vei îmbrǎţişa.

te rog, ţine-mǎ în braţe
aşa cum sunt:
un atom de hidrogen
care urǎşte chimia
şi refuzǎ sǎ se supunǎ
legilor fizicii.

poate astfel îmi va trece în sfârşit
setea asta nebunǎ cu care mǎ identific
eu, oarbǎ şi uscatǎ
stând turceşte în molecula noastrǎ de apǎ.

în altfel de luminǎ

ce se întâmplǎ cu soarele
când devine gaurǎ neagrǎ?

pǎi, îşi epuizeazǎ lumina
şi se lipeşte de sine
ca guma de mestecat dupǎ ce o scuipi.
ce se întâmplǎ cu soarele în momentul ǎla? simplu.
moare.
strǎlucirea i se preface în uitare
ca şi cum niciodatǎ nu ar fi existat.

şi ce se întâmplǎ cu gaura neagrǎ
când se naşte din soare?

se trezeşte somnul.
omidele kamikaze devin fluturi.
când se întorc legile fizicii împotriva universului,
noaptea se decupeazǎ pe sine în formǎ de ou
şi, dintre crǎpǎturile ei, zboarǎ ziua pui.
astǎzi îmi voi scrie o nouǎ poveste
în altfel de luminǎ.
ai dreptate: cine-a zis cǎ trebuie
sǎ folosim cernealǎ?

tu? te-ai gândit vreodatǎ
sǎ faci din rocile tocate nisip fin
un cristal swarovski?
te-ai simţit mai uşor
când ai pierdut totul?
ce alegi:
valurile sparte sau spuma?

discuţie aprinsǎ

ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal.

te întrerup
ca poliţaiu’
care zice cǎ n-ai voie
sǎ faci foc în pǎdure

(decât poate, îţi fac eu cu ochiul,
dacǎ-mi dai şi mie câteva cuvinte calde
drept mitǎ.)

ţie nu-ţi pasǎ.
nu de alta, da’ la tine
poliţaii se îmbracǎ în altǎ culoare,
au citate înţelepte despre lume
inscripţionate pe jachetǎ,
îţi explicǎ legea cu binişorul
şi oamenii de rând îi numesc “domnii ofiţeri”.

normal cǎ nu ţi-ai dat seama
cǎ aşa ştiu eu sǎ supravieţuiesc.

cǎ poate limba mea maternǎ
avea vocabularul atât de sǎrac,
de trebuia doar sǎ supravieţuim
şi nu mai rǎmâneau cuvinte
sǎ explicǎm ce simţim.

jucǎm fotbal brutal cu idei în loc de minge.
ne ungem unul pe altul cu noroi
acolo unde-i pielea mai curatǎ şi mai sensibilǎ.
ne iubim cu lovituri în loc de mângâieri
c-aşa mǎ simt eu mai în siguranţǎ. dacǎ mǎ loveşti,
ştiu dinainte unde-o sǎ mǎ doarǎ
şi cu ce alifii sǎ mǎ ung. îmi trece. mare scofalǎ
cǎ mai mor puţin într-o zi cu soare!
dar vezi tu, dacǎ mǎ dezbrac de tabuuri şi de întreruperi
şi mǎ pun în faţa ta aşa cum sunt eu
dincolo de vânǎtǎi spirituale,
ei, atunci chiar nu vreau sǎ-mi imaginez
ce-ai putea face
sau cum m-ar ustura sufletul a doua zi
şi eu aş fi încǎ prea slǎbitǎ ca sǎ observ.

se aprinde discuţia noastrǎ
ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal
fiindc-aşa-i sǎnǎtos,
sǎ nu lǎsǎm nimic nespus.

doar atât te rog:
înţelege cǎ de unde vin eu
legile erau diametral opuse
şi dacǎ te întrerup
cu discursul meu murdar de arhaisme
şi punctat unde se taie cu foarfeca,
aminteşte-mi doar blând
cǎ am emigrat demult din ţara lui niciodatǎ
iar aici, cu tine, mucurile de ţigarǎ
le stingem între degetele noastre împletite
şi nu se transformǎ nicidecum în incendiu.

somn greu

somnul îmi asediazǎ corpul.
face foc de tabǎrǎ în antebraţele mele
de-mi cad ca nişte vreascuri ajunse scrum.
lacrimile opun rezistenţǎ din fortǎreaţa ochilor.

da’ ce faci, dom’le, tu nu vezi cǎ istoria a luat pauzǎ?
mǎcar câţiva ani, ne facem cǎ suntem civilizaţi
şi fabricǎm nobeluri pentru pace în serie.
ce ţi-a venit cu plutonul ǎsta de execuţie
din amatori culeşi de pe stradǎ?
ideea era sǎ pretindem c-am fi
mǎcar elitişti.

somnul ţi-e uşor ca o rǎscoalǎ a depresivilor.

a dormi îţi seamǎnǎ prea bine cu a muri.
aceeaşi poziţie.

dar nu aceeaşi aşteptare
sǎ se vindece lumea pentru tine
în loc sǎ îţi gǎseşti tu drumul spre casǎ
printre focurile de armǎ
şi sǎ spui “noapte bunǎ,
astǎzi m-am autopromovat
la rangul de om
fericit în ciuda circumstanţelor”.

te-au asurzit într-atât împuşcǎturile
care nu te-au nimerit,
de nu auzi
cǎ liniştea rǎmâne în tine?