în paşi de dans

mergem în cerc.

crescuţi în lumini diferite,
ne ajustǎm paşii
unul dupa altul
chiar dacǎ uneori mai cǎdem.

eu simt nevoia
sǎ alergǎm îmbrǎţişaţi.
tu preferi mai întâi
sǎ te împrieteneşti la cataramǎ
cu coreografia.

tu mǎ susţii
pe braţe de oţel.
eu te iubesc
pe vârfuri
ca o balerinǎ.

uite-aşa, nici nu observǎm
când mersul alǎturi
ni se transformǎ în dans.

împreunǎ
inventǎm coreografia.
împǎcǎm ritmul
şi construim o melodie între noi.

aşa creştem în doi:
doar suntem un cuplu
de mişcǎri şi pauze.

tu in cuvintele mele

cine eşti tu? nu mǎ întreb
cǎci ar fi ca şi cum
uitându-mǎ la cea mai frumoasǎ picturǎ din lume
primul gând care s-ar rǎtǎci în mine
s-ar rezuma la compoziţia chimicǎ a uleiurilor folosite.

tu eşti iubire:
fǎrǎ cuvinte pretenţioase, fǎrǎ inimi desenate la întâmplare,
nici mǎcar cum arǎţi sau cu ce te ocupi nu-i relevant.
tu eşti.
pentru mine mai preţios decât aerul care îmi împrumutǎ
câte o mânǎ de viaţǎ în fiecare zi.
tu eşti
şi rǎmân mutǎ în faţa acestui miracol
ca pǎsǎrile care, de bucuria primǎverii, uitǎ sǎ cânte.
tu eşti tu
şi nimic în univers nu este mai presus
şi nimeni din univers nu îmi poate acorda vioara inimii
la fel ca tine.

cuibǎritǎ ca un pisoi abia nǎscut în sufletul tǎu, eu
renasc

iar tu vii ca anotimpurile. sau ca valurile.
vii şi pleci, cu aceeaşi forţǎ şi niciodatǎ acelaşi.

tu eşti sensul existenţei şi puţin mai mult.
tu dinǎuntrul meu ai întotdeauna un nume
care nu poate fi pronunţat cu limbǎ de muritor.

tu
eşti poezia mea
şi încǎ o metaforǎ
prea divinǎ ca sǎ o scrie cineva

vreodatǎ.

viaţǎ creatǎ artificial

prietenia noastrǎ este un laborator
la intersecţie, pe colţ.
experimentǎm cu material explozibil
deşi facem tot posibilul
sǎ ne limitǎm la simulǎri semi-profesioniste.
eu raportez concluziile
întotdeauna pe jumǎtate
iar tu te faci cǎ nu vezi
când, de la jocul nostru de-a viaţa,
ni se dezlipeşte aerul din plǎmâni pentru o clipǎ.
relaţia noastrǎ stagneazǎ încǎ în evul mediu:
avem inchiziţie şi atâtea cǎrţi interzise
pe care deşi nu le facem foc iarna, ştim dincolo de cuvinte
cǎ-i interzis sǎ ne atingem de ele
sau de regulile noastre sfinte
rǎmase din vremea când eram încǎ zei:
de exemplu, eu trebuie sǎ îţi pǎstrez ţie
mediul steril
aşa cǎ nu las amprente decât când nu am încotro altfel;
iar tu trebuie sǎ mǎ salvezi de un milion de ori
ca eu sǎ mǎ scufund şi mai adânc
în timp ce te strig pe tine cu o voce prea caldǎ
ca sǎ-mi vindec arsurile cu ea, spunându-mi mie însǎmi
o poveste nouǎ la trezire.
aşa ştim noi sǎ facem ştiinţǎ:
cu un picior în groapǎ de dragul de a trǎi, împreunǎ
într-o simulare computerizatǎ a iubirii
de dragul de a fi unul cu celǎlalt
fǎrǎ ruguri şi spânzurǎtori, fǎrǎ aşteptǎri nerealiste, fǎrǎ vise şi fǎrǎ dezamǎgiri
mǎcar încǎ cinci minute.

un buchet de sentimente ofilite (pentru tine, dragul meu!)

imaginează-ţi:
oamenii preistorici
s-au strâns toţi
ca picăturile de ploaie
într-o singură găleată,
şi-au încordat ochii
până au devenit opaci
şi nu li s-a mai văzut sufletul
de atâta holbat,
şi-au forţat muşchii
cei mai mici de la degete
şi au făcut febră musculară,
toţi au trăit şi au murit
să lucreze cel mai frumos inel
sculptat în diamant
şi aliaj de aur cu vise.

gândeşte-te
că eu am acel inel
numai pentru mine, îl ţin mereu
în poşeta din piele de speranţă,
menit să nu vadă niciodată
lumina soarelui.
unicat condamnat să strălucească
numai pentru ochii mei păcătoşi.
nu voi avea voie să îl port
nici măcar într-o fantezie, la culcare -
îmi este permis numai să ştiu
că păstrez în inimă cea mai de preţ
comoară a omenirii.

simte
în cor cu mine
cum e să fii gelos
pe un pandantiv din plastic
purtat de alţii ca şi cum s-ar fi născut cu el la gât
când tu ai atât de mult, ai mai mult Bine decât poţi să duci
şi eşti un nimeni, nu ţi se permite
să te defineşti prin lumina care pulsează în tine
atât de tare, gata-gata să îţi iasă din piept
ca o pasăre cântătoare
care într-un univers normal
ar merita mai mult, mult mai mult
decât o colivie de lux.

imaginează-ţi
ceea ce e împotriva regulilor să îţi dezvălui
şi simte-mă
exact cum e mai convenabil să nu mă simţi
şi înţelege, te rog, înţelege
cu toată fiinţa ta şi încă puţin
că buchetul ăsta prost aranjat
de sentimente ofilite-artificial înainte de a fi înflorit
exprimă tot ce simt pentru tine, dragul meu!

complexul salvatorului

îmi cumpǎr aripi
de la târgul de vechituri
cu menţiunea cǎ trebuie
sǎ fie aripi la mâna a doua
cu care cineva a încercat sǎ
zboare.
aripi cu care cineva a cǎzut.

îmi arunc ochii
asemenea unor sǎgeţi de darts
în mijlocul mulţimii,
pe marginile meselor uzate
şi pe jos. mai ales pe jos.
mǎsor pǎmântul cu unghia,
poate voi reuşi
sǎ dezleg ghicitoarea
dacǎ cineva s-a mai îngropat de viu
aici vreodatǎ.

caut aripi ieftine
care nu rezistǎ la frig
şi cu atât mai puţin la cǎldurǎ.
caut un vis pe care sǎ mǎ implore vânzǎtorii
sǎ nu-l cumpǎr, cǎ-i pǎcat de bani.
caut ceva atât de ieftin, un chilipir
care sǎ mǎ facǎ sǎ plâng.

cǎci doar aşa am şansa
de a ridica ceea ce înainte
nu putea nici sǎ cadǎ elegant.
numai asta ştiu eu sǎ respir -
aer reciclat.
sper ca atunci când mǎ fac mare
sǎ fiu şi eu ca pǎsǎrile:
voi studia cum se poate dǎrui
aerul deja respirat
unor plǎmâni închişi şi deja prea gri
sǎ mai înghitǎ sufocǎrile lumii.

doar cu aripi la mâna a doua
ştiu eu sǎ zbor.
doar alǎturi de îngerii care abia se târǎsc
pe sub pǎmânt
cred eu cǎ pot sǎ fiu cineva.
cineva ca un balon cu aer cald.
plimbaţi-vǎ în cer cu mine.
vǎ plǎtesc eu sǎ mǎ consumaţi
bucǎţicǎ cu bucǎţicǎ, fantezie cu fantezie.

doar atât vǎ rog, domnule:
sǎ fie aripi la mâna a doua
cu care cineva a încercat sǎ
zboare
şi vindeţi-mi-le numai dacǎ
le-aţi purtat toatǎ viaţa
grele de abia reuşeaţi
sǎ mergeţi.

vis înceţoşat

ceaţa învǎluie piscul visului meu -
nu cumva sǎ mǎ întind spre tine
indecent de mult
şi nu cumva sǎ mǎ accept
pe mine, aşa, cu frigul meu,
cu frica mea cǎ toţi sorii din univers
sunt meniţi sǎ devinǎ gǎuri negre
care-mi vor suge sufletul
pânǎ nu mai rǎmâne din mine
nici cenuşa optimistǎ a renaşterii.

mǎ îmbrac în ceaţǎ mǎtǎsoasǎ
de temperatura camerei;
mǎ închei cu nasturi de lichid amniotic
îngheţat de atâta respingere.
mǎ fac cǎ-mi avortez iubirea ilegal;
o ascund într-un tomberon de speranţǎ
cǎ poate n-ai observat
şi în acelaşi timp, poate, poate
m-ai vǎzut
pe mine cu cǎldura mea alǎturi de tine,
pe mine cu lumina necenzuratǎ
înainte sǎ mǎ sting singurǎ, dintr-o suflare,
ca o lumânare parfumatǎ
pe care o economiseşti la zilele de naştere
sǎ-ţi rǎmânǎ pentru înmormântare.

aşa mǎ gândesc:
dacǎ n-aş avea ceaţa asta mincinoasǎ
care îmi pǎcǎleşte ochii
sǎ-şi pǎstreze vǎzul pe termen lung,
ce s-ar mai alege din mine?
nici un strop de privire de la tine
nu mi-aş permite. mi-aş fi mie dictator fascist
şi m-aş lovi cu cele mai ascuţite pietre de înţelegere,
mi-aş aduce grindinǎ în suflet
şi nu mi-aş da voie sǎ respir o brizǎ de primǎvarǎ
pânǎ când nu îmi îngrop toatǎ dragostea şi toatǎ frumuseţea
adânc sub zǎpadǎ. mi-ar degera şi ultima vibrare din fiinţǎ
iar eu încǎ m-aş ţine la interogatoriu, pânǎ când
m-aş decoji din suflet
şi ar tresǎri firele de pǎmânt înapoi din mine.
dacǎ nu aş avea ceaţa asta
adunatǎ toatǎ în formǎ de semnul întrebǎrii
peste piscul visului meu,
mi-aş porunci mie sǎ mǎ uit direct în soare
pânǎ când devin imunǎ la inima ta sau pânǎ când
orbesc suficient sǎ nu te mai vǎd, sǎ nu mai vǎd deloc,
sǎ cred cǎ nici eu nu mai sunt.

aşa simt:
mǎ împrietenesc cu ceaţa
şi mǎ accept, picǎturǎ de rouǎ cu picǎturǎ de rouǎ,
câte puţin în fiecare dimineaţǎ
pânǎ mǎ adaptez la clima temperatǎ
din continentul încrederii.

şi dacǎ aş reuşi sǎ fur un curcubeu, ar fi tot în nuanţe de gri

dacǎ ţi-aş accepta cuvântul de onoare
şi mi-aş odihni inima la umbra lui,
oare câte arhaisme aş recunoaşte
la rǎdǎcina compasiunii tale?

iar dacǎ mǎ asculţi silabisindu-mi viaţa
cu dicţia asta incorectǎ atât de tipicǎ mie,
oare cât timp va dura pânǎ când
te saturi
şi-mi vei spune cǎ trebuie
sǎ ne întoarcem la chestiuni serioase
ca a fi puternicǎ şi a zâmbi drǎguţ
cu accentul aşteptat de localnici?

iar dacǎ ţi-aş cere sǎ îmi dai
o definiţie mai bunǎ
a iubirii,
oare chiar existǎ vreun dialect încǎ vorbit
în care tu m-ai numi
lucruri frumoase
cum ar fi floare sau femeie hotǎrâtǎ
în loc sǎ-ţi aduni jucǎriile
şi sǎ mǎ trimiţi acasǎ?

mi-e fricǎ sǎ ţip în limba mea maternǎ
când tu ar trebui sǎ fi adormit pentru mine,
doar un om oarecare
ce are nevoie de noapte pentru el însuşi
şi doar un bǎrbat oarecare
pe care nu îl pot atinge în vreo culturǎ strǎinǎ
cǎci aerul îmi e strǎin uneori
şi, indiferent ce eufemism folosim
sǎ descriem timpul nostru împreunǎ,
cine are curaj sǎ pretindǎ la modul serios
cǎ tu îţi aminteşti de mine la 3 noaptea?

nu însemn nimic pentru tine
ca un cuvânt prea informal
sǎ îl transmiţi generaţiilor viitoare,
iar dacǎ se întâmplǎ
sǎ însemn ceva, mǎcar o lumânare arzândǎ
care-ţi aminteşte cǎ tu eşti soare -
oare cine ar fi aşa nesǎbuit
sǎ creadǎ în teoria pseudoştiinţîficǎ
ce afirmǎ cǎ tu mi-ai rǎmâne alǎturi
dupǎ furtunǎ?

te rog nu mǎ obliga sǎ te pǎrǎsesc.