Lumea m-ar vedea prin ceaţă.
Mi s-ar deforma conturul şi mişcările,
mi s-ar desprinde sinele de el însuşi,
mi s-ar ciocni stelele unele de altele
şi ceilalţi ar numi asta
explozie, nu început
dacă şi-a ridica ochii către mine
din unghiul ascuţit
care nu le dă lor dureri de cap.
Mi-ar zări lumina
şi ar numi-o moft.
Ar prinde o imagine fulgerătoare
a erupţiilor vulcanice din genunchii mei
sau a gheţarilor care mi se topesc în inimă
într-un ritm alarmant, şi m-ar asigura
că nu se întâmplă nimic.
Că halucinez când zbier de durerea
tuturor molimelor care au existat vreodată
în fiinţa mea şi în jurul ei, întorcându-se.
Când mă simt asfinţit, mi-ar spune
că licăriri ca a mea se găsesc la tot pasul
şi nu se pot numi lumină
în adevăratul sens al cuvântului,
iar agonia alunecării e doar natura umană.
Când mă simt om,
mi-ar spune că nu aşa se face,
că am greşit povestea,
că sunt prea ţipătoare culoare în contratimp -
dacă m-ar - când mă vor
privi
dintr-un colţ de ochi
blazat.
Să rămân singura
care crede într-o poezie
pe care n-are nimeni chef să o
guste?
Ca să nu mă ia prin surprindere
acordurile false când îmi vor strivi carnea,
mă privesc acum prin ambele oglinzi.
Astăzi eu sunt cea care mă văd prin ceaţă.
